Valuri amorfe lovesc malul pleoapelor. Încă nu sunt atât de puternice ca să treacă granița și să iasă afară. Dar acest moment este aproape. Îl simt. Îl aștept. Sfântul și purificatorul plâns. Îmi las gândurile să curgă. În viață mi s-au întâmplat 2 lucruri care încep cu litera R. Unul m-a salvat, de două ori. Celălalt a vrut să anuleze prima salvare. Aceste două cuvinte se află la polii opuși ai spectrului semantic și se anulează reciproc, dar joacă aceeași horă, cel puțin pe frontul minții mele. Primul promite liniștea unei vieți normale, alungă scenariile întunecate și înseninează cerul. Descrețește fruntea de griji și mângâie obrazul cu palma speranței. E cald, moale și liniștitor, deși specific termenilor medicali, miroase puțin a spirt și cataloage spitalicești. În cazul meu a însemnat vindecare și continuarea existenței. Remisie.
Când aveam 4 ani, mama era cea care l-a așteptat, l-a visat, l-a șoptit în rugăciuni sincere, pudrate cu evlavie. Când aveam 4 ani, am fost diagnosticată cu leucemie pentru prima dată. Atunci conștiința îmi era cețoasă și în proces de conturare, iar mecanismul de creare a sensului și de asociere a unor sunete cu obiecte fizice, în plină înmugurire. Puteam vorbi, asemeni unui copil cu dezvoltare tipică. Știam cuvinte și semnificația lor, însă nu știam de cuvântul „remisie” și ce rol juca în viața mea în acel moment. Radiind de inocență la vârsta de 4 ani, nu prea înțelegeam multe lucruri în general. Cum să te temi de moarte când încă n-ai înțeles pe deplin ce înseamnă să trăiești? Nici nu-mi amintesc multe lucruri de atunci. Mama a înțeles și își amintește cât pentru două persoane.
După un protocol de tratament care presupune cure de chimioterapii, doze de prednison, puncții și luni întregi de spitalizare, ca o sentință la viață veșnică și fericită, cuvântul „remisie” a sunat din gura doamnei Irina. Cu un zâmbet care trăda victoria personală a unui doctor, dar și cu entuziasmul intrinsec uman ce acompaniază anunțul unei vești bune, mi l-a spus mie și mamei mele într-o după amiază când așteptam analizele de la laborator. Nu-mi amintesc momentul, însă ochii minții l-au recreat. E frumos să îți permiți să consideri trăirea propriei vieți.
Celălalt cuvânt care începe cu R are spini și clești. Ca un os de pește în gât. Ca o migrenă parazitând sub craniu. Ca un nor negru și greu. O sufocare continuă. Un zgomot neplăcut, enervant, amețitor. Ca o alarmă de război, sângele îmi pulsează în urechi. Simt că îmi pierd cunoștința. Toată lumea în jurul meu fuge, se grăbește, o senzație de parcă sfârșitul lumii se apropie, dar oamenii mai trebuie să-și termine sarcinile până atunci. Capul meu procesează lucrurile ba extrem de lent, ba super rapid. Mă aflu pe masa de puncții. După 13 ani. Am 17 acum, însă mă simt din nou ca la 4. Aceeași secție, aproape aceiași doctori. Un ac subțire îmi intră în stern și-mi aspiră măduva. Unicul lucru care încă mă ține pe marginea prăpastiei este blândețea și empatia personalului medical. Mâna mi-e luată de o mână străină și împunsă cu ceva ascuțit. Totul se întâmplă prea rapid. Amețesc, totul e alb, lumina albă îmi pulsează pe ochi, halate albe, pielea mi-e anormal de albă de câteva luni.
Se mai consideră recidivă după 13 ani? E legat de prima dată când am avut? E pentru că am plecat la liceu la Cluj și m-am stresat atât de tare? Când aveam 17 ani, am fost pentru a doua oară diagnosticată cu leucemie. Conștiința-mi pe atunci avea contururile vieții pe care o trăiam, planurilor pe care le ticluiam, deciziilor pe care le măsuram. Apariția acestui al doilea cuvânt cu R a fost un cutremur în familia mea. A ras tot ce se putea rade primprejur, de la părul de pe cap, la perspectiva unei predictibilități a vieții, perspectiva unui control asupra a ceea ce se întâmplă cu mine. Totul a fost anulat, pus pe pauză și stopat. Din afara voinței și ființei mele mi-a fost dată o misiune foarte clară, în prim plan aveam un singur scop – vindecarea. Cuvântul cel blând și liniștitor. Acum îi înțelegeam semnificația, mi se căscau ochii la înțelegere lui, ca un clopoțel ce vestește soluționarea unei probleme îmi clinchetea în minte. Era rândul meu să-l vânez, să-l aștept, să-l visez, să-l implor în rugăciuni sincere, asemenea unui ateu aflat în impas.
E anul 2024, de 4 ani sunt în remisie. Sunt sănătoasă și trăiesc. Am în fața mea un raft cu borcane pline de stări, trăiri, gânduri care așteaptă să fie procesate, fie individual, fie cu ajutorul terapiei. Ecourile acestei experiențe le simt mai mult sau mai puțin zilnic. Ele se manifestă prin griji, paranoia, gânduri intruzive. Dar și prin momente de gratitudine, prin invitații la pauze, reflecții, revizuire a lucrurilor cu adevărat importante. În viața aceasta nu prea există garanții, deși iluzia lor ne ajută să funcționăm și să nu înnebunim. La braț cu toate fricile, cicatricile și speranțele, mă trezesc în fiecare zi. Uneori, îmi mai amintesc să spun un mulțumesc pentru acest lucru. Cât mi-e oferită șansa trăirii acestei iluzii, voi profita. Iar când mă apucă crizele existențiale, vine nihilismul pozitiv în ajutor cu un gând numai bun de așternut pe frunte înainte de somn: morți am fost și vom fi o veșnicie, pe axa infinită a timpului acestui univers, viața mea este o fereastră minusculă, insignifiant de mică, totuși suficientă pentru a gusta o firimitură din grandiozitatea acestei lumi, din infinitatea de trăiri, din complexitatea naturii umane, cu bune, rele și tot ce e între, cu suferință paralizantă, extaz de fericire, și tot ce e între, cu prima suflare și celebrarea unei noi vieți, până la ultima suflare, și tot ce e între.
Autoare: Virgilia Madan
