În zilele toride de vară, când franțuzoaicele savurau un pahar de prosecco lângă plaja cu nisip alb tras prin sită, iar pentru englezoaice era tea o’clock în grădina cu trandafiri burghezi, bunica era în câmp.
Uneori săpa pământul țeapăn de arșiță pentru a planta răsadul de roșii, alteori se odihnea strângând plante medicinale. De cele mai multe ori însă o găseam în livada cu mere, adunând de pe jos fructele lăsate în urmă, fiind prea urâte pentru a fi comercializate la oraș.
– Să vezi ce gem o să iasă din merele astea năsădite. Anul acesta o să pun mai puțin zahăr, pentru că i-a crescut prețul, dar pensia tot aceeași a rămas. Noroc că mai am scorțișoară de anul trecut. Pe astea mai bunișoare o să vi le trimit vouă la Chișinău la toamnă.
Și așa zi de zi, an de an, bunica avea țărână sub unghii.
A lăsat o singură dată câmpul. Atunci când s-a născut prima ei nepoată. În acea zi de primăvară, bunica a îmbrăcat cea mai frumoasă rochie din garderoba din lemn sovietic și a plecat în grabă la maternitate.
Era tare mândră că m-am născut în aceeași lună ca și ea. Am venit ambele pe lume atunci când cireșele sunt numai bune de mâncat. Presupun că a fost singura dată când s-a simțit importantă.
Bunica era străină în sat. S-a măritat pentru că așa a decis sora ei, care creștea de una singură șapte copii. Erau timpuri grele de după război, nu avea de ales.
Atunci când a părăsit casa părintească, pe lângă toate prosoapele brodate și cărțile poștale, și-a luat și dicționarul german-rus.
– Niciodată nu știi când ai nevoie de el. Dacă se întorc nemții?
Bunica nu-mi citea povești. În schimb, seara, după apusul soarelui dogoritor, admiram împreună cărțile ei poștale. Le ținea în podul casei, într-un tulpan din lână, spânzurat deasupra tufelor uscate de busuioc. Se uita la toate cu nostalgie, cele mai dragi însă îi erau cele cu bujori. Eu le preferam pe cele cu peisaje muntoase.
La sat, podul casei era fața ascunsă a întregii gospodării, cu multe și mărunte, o dovadă a suveranității, dar și a trecutului îndepărtat. Când am împlinit 11 ani, m-am asigurat că nu mă vede nimeni și am urcat pentru prima dată în pod.
Scara din lemn, fixată pe latura acoperișului nu mai era atât de înfricoșătoare ca la zece ani. M-am agățat de prima treaptă, ignorând așchia ce-mi trase firul colanților cumpărați în acea duminică din târg. Am urcat treaptă după treaptă fără să respir. Nu aveam dreptul să greșesc, dacă cădeam avea să ajung, în cel mai bun caz, prada celui mai bătrân curcan din coteț.
Văzându-mă în vârf, albastrul irisului mi-a fost orbit de lumina cerului senin. Am stat câteva secunde nemișcată ca să-mi restabilesc echilibrul.
De pe acoperiș, satul părea imens. Un tărâm cu văi și coline, sol roditor și apă vie pentru care au luptat hoardele tătare, pământ ce a suportat cotropirea turcilor și cruzimea rușilor, ca peste ani de zile să fie părăsit de bună voie de băștinași.
Casa bunicilor avea un punct strategic foarte bun, unde deveneai fără să vrei martorul tuturor evenimentelor din sat. Cele mai interesante istorii porneau de lângă fântâna din piatră. Puțin mai la vale, se întindea o braniște de salcie unde se întâlneau consătenii la iarbă verde de Rusalii.
Aș fi putut sta toată ziua de veghe pe acoperiș. Mi-ar fi prins bine un binoclu ca al verișorilor mei. L-am rugat pe tata să-mi cumpere și mie unul, am primit o păpușă în schimb.
Deschizând ușa podului, aveam în față o lume nouă, sacră. De teamă să nu dispară, trag repede ușa după mine și înaintez aventuroasă în grota întunecoasă. M-am lăsat condusă de ochiul podului prin care intra lumina caldă ca pâinea proaspăt scoasă din sobă. Tăiam lumina cu dosul palmei și simțeam în tot corpul furnicăturile particulelor de praf.
Mergeam tiptil între două movile lungi de grâu, aproape că zburam, și mă imaginam mergând spre altar în rochie de mireasă. O nuntă secretă la care erau prezenți doar invitați selecți: un război de țesut, un morman de lână încâlcită și prăfuită, doi saci cu pene de gâscă din care bunica planifica să facă perne pentru casa cea mare, prune înșirate și nuci adunate într-un vas de lut, struguri puși la uscat pentru iarnă; tot soiul de instrumente agricole de care nimeni nu se mai folosea… mai era și o mașină de cusut, iar după ea stătea aruncată o valiză terfelită.
Valiza veche, a cărei întrebuințare s-a pierdut o dată cu anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, mă aștepta pe mine. Mirosea a fructe uscate și lacrimi. Am tras-o mai aproape de lucarna casei, prin care vedeam cum se stinge soarele. Dintr-o dată, mă aflam într-un ținut lovit de secetă și întuneric țipător, plin de natură statică și taine.
Când am deschis încuietorile ruginite, am ignorat rolul de mireasă și mi l-am atribuit pe cel de salvatoare a unor spirite blocate de ani de zile în valiza fermecată. Aflându-mă în mijlocul unui ritual de însuflețire a noilor mei prieteni imaginari, mi-a stat inima în loc văzând-o pe bunica lângă mașina de cusut. Stătea acolo nemișcată, ca o fantomă. Pentru o clipă am crezut că a murit. Nu mai purta halatul urâcios în care eram obișnuită să o văd. Era îmbrăcată într-o rochie plisată de culoarea liliacului, o rochie nepurtată, învechită de timp în întunericului dulapului. Avea capul dezgolit, iar obrajii îi erau acoperiți de părul decolorat de melanină. Niciodată nu o văzusem fără broboadă. Câteodată mă întrebam dacă avea păr.
Am coborât capul și priveam rușinată valiza de pe podeaua crăpată a podului. Uitându-mă orbește la adunătura de vechituri, ochii s-au oprit asupra unui teanc de poze alb-negru legat cu ață pentru vița de vie.
– Mi-am cumpărat rochia liliachie la trei zile după ce m-am măritat. Am dat cinci ruble pe ea și abia așteptam să vin acasă să-i ajustez mânecile bufante și lungimea după fizionomia corpului meu. Urma să o îmbrac la o nuntă în satul vecin. După o noapte albă de croit și măsurat, rochia era gata, dar nu am apucat să o îmbrac. În dimineața următoare, am primit prima palmă peste față de la bunelul tău. Rochia era de vină, era prea scurtă și mi se vedeau gleznele.
– Înainte de a face această fotografie, am fost lovită pentru că mi-am vopsit buzele roșii. Rujul era de vină, era prea strident.
– Aici am fost flocăită pentru că am ieșit în târg fără broboadă. Era vina mea, eram deja măritată.
Șiroaie de lacrimi udau lutul podului. Plângea bunica, plângeam și eu.
În acea după-amiază de vară, în acel moment de refugiu, am văzut-o pentru prima dată pe bunica femeia. Nu mai era o adunătură din piele și oase veșnic cu țărână sub unghii, nu mai era gospodina prinsă toată
ziua în treburile casei și nici statuia din umbra bunelului. Privind-o, mă vedeam pe mine – două aventuriere cu vise cât un munte.
Înainte să devină soție, mamă, bunică, Varvara era un suflet liber și rebel. Avea pasiuni și ambiții, dar așa erau timpurile … blestemate. Timpuri în care societatea atribuia roluri, iar femeile erau încurajate cu forța să jongleze cu ele. Timpuri în care poeții neamului dedicau imnuri comode femeilor, căci „Așa e mama și a fost bunica/ Și ca ele mâine eu voi fi./ Ce facem noi, femeile? Nimica,/ Decât curat și uneori copii.”
În verile ce au urmat, ne urcam ambele în pod și după ce ne vopseam buzele cu ruj roșu, mă învăța frământări de limbă. Îmi povestea despre copilăria ei, priveam pozele din valiză și recitea scrisorile primite de la oameni din trecutul ei, despre care nu mai știa nimic.
Anii au trecut, iar eu o vizitam tot mai rar. Ne auzeam la telefon de sărbători. Bunica era cea care mă suna de cele mai multe ori. Apoi, nu am mai primit nici un apel de la ea. A murit în a doua zi de Paști lângă pragul casei, alături de tufele înmugurite de bujori ca în cărțile ei poștale; cele care i-au fost alături toată viața. Ele erau la locul lor de veci, în podul casei, mai aproape de cer și de cronicile din sufletul unei femei.
Autoare: Cristina Cociug
