Lacrimile se încăpățânează să se ascundă în timp ce așteptăm amândoi în liniște să vină ambulanța. Șiroaie de gânduri se revarsă interminabil în mintea mea. Dacă o să mă vadă plângând, o să plângă și el. „Dana, nu plânge, tot normal, tati o să se întoarcă în 10 zile. Nu-i nimic grav, doar o să-mi pună picurătoare.” Nu-mi spune ce a găsit medicul în analizele sale încât Spitalul de Urgență e necesar. Așteptăm. Nu vreau să aștept. Vreau să strig, să-l îmbrățișez, să fug, să-i vorbesc.
Înainte să i se facă rău, pornise să muncească pentru mine, fata lui tati, ca-n fiecare zi din ultimii 18 ani.
Primele luni din acești 18 ani mi se par mai simple. Săream din pătuc de îndată ce-i auzeam vocea. Tati venea și mă lua în brațe, iar casa se umplea de râsete dulci. Șuvițele noastre castanii, heh, precum castanele pe care le iubesc veverițele, se împleteau și deveneau o unică șuviță. Asta până când firele lui au ajuns ca zăpada ce se topește. Dacă părul lui tati era zăpadă în curs de topire, sprâncenele îi erau demult topite. Mereu când zâmbea, ochii i se mijeau și obrajii i se umpleau cu zeci de castane imaginare. Îmi spunea că și eu sunt o veveriță mică.
Când eram mică, fața lui a generat multe întrebări și rușine. „De ce e așa de roșu?” – se găsea de fiecare dată un copil curios când apărea tati în cadru. Nici eu nu aveam răspunsul atât de devreme. În acea zi blestemată, răspunsul devenise evident și mă învinovățeam că n-am înțeles până atunci. Pe fața lui roșie se adunase toată iubirea pe care mi-o purta. Toată iubirea pe care a adunat-o în anii de lucru la piață în căldură insuportabilă, în ger paralizant.
La 4 ani, ce știam despre munca părinților e că mami vorbește toată ziua cu nana Irina și tati joacă cărți cu nanu Vasile. Asta am răspuns când am fost întrebată la grădiniță ce lucrează ai mei. A urmat o discuție interesantă acasă. Mi s-a adus la cunoștință că „nu e frumos” să zic așa. Alternativă mi s-a dat: părinții mei sunt vânzători. Ei bine, după ceva timp nici asta nu mergea. Aveam vreo 12 ani când mă înscriam la o tabără de vară și m-am confruntat cu aceeași întrebare. Deja știam răspunsul: mama – vânzătoare, tata – vânzător. A urmat o altă discuție interesantă acasă. Alternativa numărul 2 mi s-a dat: părinții mei sunt în-tre-prin-ză-tori. Aoleu. Prea multe silabe. Nu puteam ține minte cuvântul ăsta oricât încercam. Nici nu-l înțelegeam, de altfel. Așa că tot vânzători scriam, dar nu le ziceam. Am crescut și am dat peste alternativa numărul 3: părinții mei sunt antreprenori. An-tre-pre-nori. Cu o silabă mai puțin. Oricum nu înțelegeam.
Tati a început să lucreze din adolescență. La vârsta la care eu citeam Cel mai iubit dintre pământeni pentru lecțiile de română, el deja lucra la Piața Centrală și vindea mărunțișuri. Avea doar 17 ani. A lucrat enorm ca să crească micul lui business, pe care-l are de 32 de ani. A devenit profesionist în domeniul vânzării de condimente. Vin oameni diverși, care vor tot, acum și rapid. „Da’ cât îi chiperiu boabi?”, „Eee, da s-o scunchit!”. În cele mai grele zile se găsesc unu-doi care strigă: „Aiși măcar lucrează șineva?!”, în timp ce părinții mei, care lucrează împreună, servesc deja doi cumpărători și mai au câțiva în rând.
Pentru mine muncește atât. Pentru ca eu să am posibilitatea să studiez în Europa, să merg cu bicicleta pe coasta mării spaniole, să nu duc lipsă de nimic. Să nu duc lipsă de nimic material, că eu duc lipsă de timp calitativ cu tati. Cât de obosit îl voi vedea când voi reveni în vacanțe? Oare părul îi poate deveni și mai alb? „Vreau să-ți ofer ceea ce eu nu am avut”. Sunt și mereu voi fi recunoscătoare pentru asta. Dar… dacă iarăși „de nicăieri” îl doare spatele, îi amorțește mâna sau ajunge la spital?
Amintirea cea mai detaliată pe care o am cu tati din copilărie este când m-a învățat să merg pe bicicletă. Țin minte tot. În special, țin minte cum mă simțeam. Eram așa de fericită! Și el zâmbea până la urechi; am zâmbetul lui mare. Eram micuță și nu ajungeam să urc pe bicicleta roșie primită de la Italia. Scaunul rigid mă ținea prea departe de pământ și-mi era frică… Tati ținea bicicleta cu mâna dreaptă și pe mine cu mâna stângă. Mi-a dat scaunul mai jos și m-am liniștit. Mă ținea de spate și alerga odată cu bicicleta de la începutul ierbii din ograda casei noastre până la poarta metalică. Era lângă mine până am început a stăpâni direcția, viteza și frâna. Am mers cu bicicleta tot așa, de la iarba minusculă până la poarta uriașă, bucuroasă că reușesc! Mă întorsesem la tati să-l văd și… eu eram la poarta uriașă, dar tati rămăsese la iarba minusculă.
Așa se uită și acum la mine, cu mândrie. Vede un viitor strălucitor pentru mine. De mică îmi zice că e sigur că voi ajunge departe în viață. Departe… Vreau și eu să am un viitor strălucitor pentru mine, însă nu-l vreau departe de tati. Vreau aproape, vreau să ajung aproape în viață.
În serile norocoase, călătorim în copilăria mea. Pot să-l văd pe tati în rolul de părinte când se joacă cu pisica noastră. O ia de lăbuțele superioare și imită un dans caraghios: el, foarte încovoiat, Emy – foarte confuză. Murim de râs! Recunosc această imagine. Nu de mult eram eu în locul pisicii, cu tati pe ringul de dans pe la nunți și cumetrii. Făcea orice ca să mă vadă râzând. Eram doar noi doi în toată lumea, în universul tată-fiică, și așa voiam să rămânem pe veci.
În alte seri, tati intră grăbit pe ușă, îngândurat, cu ochii în toate părțile, calculând câte ceva. În astfel de seri, nu prea există loc de conversație. „Tati, uite!” – „Dana, tati-i ocupat acum”; „Tati, pot să-ți zic ceva?” – „Mai încolo oleacă”. În așa momente, mă cufund și eu în învățătură, sarcini de la voluntariat. Mă arunc în noi proiecte și… Cad. Cădem amândoi și ne pierdem în munca noastră ce ne fură ore, luni – viața. Presupun că tati simte la fel. Presupun. Și așa continuăm până ne îmbolnăvim. Eu tușesc, tati e la spital.
În ziua în care am aflat că tati trebuie dus la Spitalul de Urgențe, m-am maturizat brusc. Sunt o persoană emotivă, însă nu am lăsat nicio lacrimă de față cu el, cât așteptam ambulanța în picioare, în fața centrului de diagnostic. Doar șiroaie de necuvinte. Casa noastră e la 5 minute distanță, nu-l puteam lua acasă? Am văzut ambulanța cum a virat de pe Negruzzi pe contrasens spre noi. „A venit după mine”, a zis în timp ce fuma sacadat ultima țigară pentru a o arunca grăbit, ca nu cumva să fie prins. „Ține astea și du-te la mami la lucru”, mi-a spus, în timp ce-mi înmâna borseta.
Nu am mai putut aștepta. L-am îmbrățișat și l-am privit pentru o clipă eternă cum s-a urcat în ambulanță, cum medicii pregăteau în grabă să-i facă niște analize și nicio vorbă nu se schimba. n i c i u n a. Era o liniște gălăgioasă. „Bine, tati, eu mă duc. Ne vedem!”, i-am spus. Zâmbeam cu ochii roșii, care nu mai puteau să țină lacrimile nicio secundă în plus.
L-am vizitat la spital în aceeași seară și în toate cele șase care au urmat. Am avut ocazia să vorbim mult. Primisem, în sfârșit, ce-mi doream. Timp cu tati.
Lucra pe ascuns și de la spital, dar, ce-i drept, mai puțin. Îi era interzis să se gândească la lucru, trebuia să se odihnească. Instrucțiune parțial neclară. Îl tot sunau Ghena Curechi, Olesea Orhei, Vanea Cahul. „Da’ să nu-i spui lui mami că lucrez de la spital” – tati, om adult, 48 de ani. A stat la spital o săptămână, în august. Stresul și nervii legați de muncă s-au adunat în cap și… chiar au explodat. S-au spart și s-au revărsat într-un roșu vișiniu, vânăt, bătrân, adânc și profund, ca după 32 de ani de lucru.
Au trecut 4 luni de atunci. Acum, tati vine mai devreme de la lucru. Cu o jumătate de oră, dar e un pas înainte. Își închide telefonul seara. Își bea pastilele la timp. Acceptă ajutor. Nu vorbește despre lucru. Se culcă devreme. În sfârșit, tati are grijă de el. Îl simt cu mult mai aproape de familie, de noi, de mine. Discutăm zilnic. Chiar avem ieșiri săptămânale în familie, unde ne detașăm de tot și râdem, glumim. Asta e tot ce-mi doream.
Primesc relația tată-fiică la care aspiram de atâta timp cu un an înainte să plec la universitate în Spania. Aleg, totuși, să nu-mi schimb calea. Îl îmbrățișez tot mai strâns în fiecare seară. Mă duc chiar acum să-l îmbrățișez.
Autoare: Daniela Veverița
Editare de Natalia Graur
Fotografii din arhiva personală
