– Sunt și eu din Basarabia, eram un copil când părinții mei au lăsat casa din Tighina și s-au refugiat în România.
Mi-a vorbit cu voce slăbită Valeria, o femeie de șaizeci și cinci sau poate șaptezeci de ani. Purta o beretă gri, ochelari și avea în ochi un fel de tristețe pe care nu o văzusem în ochii nimănui. Am ciulit urechile, mi s-au aprins ochii. Venise la lansarea unei expoziții de fotografie cu peisaje din Basarabia, aflase despre ea în ziar, iar tipul acesta de interacțiuni e ceea ce-mi doream cel mai mult de la evenimentele pe care la organizam împreună cu alți studenți basarabeni la Suceava. Ea era dovada vie că ce făceam noi avea un rost. Dovada stătea în fața mea.
– Ce frumos, și eu sunt născută la Tighina.
A înmărmurit.
– Chiar așa, în oraș? Orașul de pe Nistru, cu cetate?
– Da. Am locuit acolo toată viața mea până acum câteva luni.
Fața i s-a luminat. M-a rugat să-i las numărul meu. M-a sunat a doua zi și am început să ne vedem periodic. Tânjea după casa copilăriei sale, vorbea despre ea într-un fel atât de străin mie. Eram bucuroasă că am plecat din casa părintească și am fugit în sfârșit în lumea mare, cum puteam să o înțeleg? Eu aveam casă părintească, ea nu. Dezrădăcinare, asta citeam în ochii ei.
Avea nevoie să mă vadă, să vorbim de parcă aș fi fost ultima și singura mărturie a lumii și locului copilăriei sale. Vorbea despre el ca despre un miraj. Îmi povestea frânturi de amintiri, locuri din oraș pe care nu aveam cum să le recunosc. Trecuseră peste șaizeci de ani și Uniunea Sovietică prin orașul în care ne născusem ambele. Fugise din Tighina când orașul devenise parte a URSS, eu mă născusem cu un an înainte de destrămarea URSS. Poveștile din orașul interbelic nu-mi spuneau nimic, cu excepția câtorva clădiri, nu rămăsese nimic din orașul interbelic. Știa asta, bănuia, dar spera că-i voi găsi casa în care s-a născut și o voi lua cu mine în microbuzul Chișinău-Suceava într-o poză.
Mi-a descris-o în fel și chip, cu acoperișul de șindrilă și toate obiectele pe care le lăsa mama ei pe geam ca să fie observate de la stradă. După destrămarea URSS, reușise să schimbe câteva scrisori cu o verișoară, știa numele nou al străzii.
Am întrebat-o de ce n-a mers să viziteze orașul, să caute casa, rudele.
– După destrămarea URSS a început războiul din Transnistria. Am aflat din ziar că moldovenii au pierdut Tighina în ’92. De asta nu am mers să-mi caut casa. Sau, poate, pentru că mă temeam că nu există. Părinții mi-au murit, fratele la fel, dacă aflam că au distrus și casa …
Aveam în fața mea un copil singur pe lume, orfan. Bătrâna cu beretă dispăruse.
– Și dacă nu o găsesc?
– Măcar voi muri împăcată că am căutat-o…
Peste câteva luni eram în Bender (denumirea uzuală a orașului acum) cu denumirea străzii scrisă pe un bilețel. A fost ușor să găsesc adresa, era la câteva sute de metri de uzina la care lucra tata. Am fotografiat strada cochetă din centrul istoric al orașului, copacii mari și frumoși care străjuiau ulița de pe ambele părți, mi-am băgat nasul printre scândurile gardului și am apăsat pe soneria porții înalte de metal. Întâi cu sfială, apoi tot mai insistent. Casa Valeriei mici nu era acolo, am constatat cu mâhnire deloc surprinsă, dar nu mă puteam întoarce cu mâna goală. Aveam nevoie de ceva, orice de ce să mă leg.
Soneria a scos un tânăr de vârsta mea în fața porții. Avea părul ciufulit, dormea sărmanul, deși era aproape ora prânzului. Îl întreb ce limbă vorbește. Îmi pregătisem discursul în ambele limbi, pe cel în rusă îl învățasem pe de rost chiar – nu puteam să fac bâlbe și greșeli gramaticale, misiunea asta devenise pentru mine aproape la fel de importantă precum era pentru bunica Valeria.
Discursul a ieșit ca din tun, fără pauze. Mi-au scăpat câteva greșeli, dar nu cred că le-a observat. Băiatul s-a frecat îndelung la ochi, ascultându-mă, buimac. Văzându-l confuz, m-am grăbit să-i explic că nimeni nu vrea să le ia casă.
– Prietena mea, doamna Valeria, m-a rugat să fac câteva poze casei ei părintești. Mă rog, locului unde fusese casa. S-a refugiat în România în ’45, s-a născut și a copilărit în curtea asta. Nu vrea nimic, doar o poză…
Băiatul se freacă din nou la ochi. Se pare că înțelege. Și îmi răspunde.
Auzise de la bunica sa despre rudele îndepărtate refugiate în România. Am unit poveștile pe care le aflasem de la Valeria cu informațiile vagi pe care mi le-a spus băiatul și-am ajuns ambii la aceeași concluzie: bunica sa și Valeria sunt verișoare.
Aș fi vrut să aflu ce s-a întâmplat cu bunica sa în ’44, a rămas în casa asta sau a a fost deportată și și-a revendicat pământul după reîntoarcerea din Siberia, poate știe când au fost dărâmate casele vechi din curte, câți frați, unchi are, pe unde sunt. Doream să știu totul. Băiatul m-a invitat în curte să fac câteva poze, lăsând să se înțeleagă că e ocupat. Am făcut rapid câteva poze cu aparatul foto roșu cumpărat din două burse și-am dispărut după poartă, la fel de misterios cum m-am înfățișat.
Am rămas pe trotuar, încercând să-mi imaginez câte văzuse ulița asta. Familia Valeriei mici, neliniștea cu care cărau geamantanele în căruța care urma să-i lase la gara din oraș. Frica de Siberia, grija pentru copii, incertitudinea planului. Dacă nu ajung la Chișinău? Dacă nu găsesc niciun tren care să-i ducă în România? Speranța că vor prinde trenul, ultimul tren, că-i vor lăsa să urce.
Ne-am revăzut peste o săptămână pe aceeași bancă din spatele bustului lui Ciprian Porumbescu. Nu mai purta beretă. Era aproape vară. I-am povestit întâlnirea cu nepotul său îndepărtat, i-am arătat fotografiile cu curtea. Ce mari și falnici erau copacii de pe strada ei. Doar copacii au făcut-o să zâmbească.
– Nu vorbea deloc românește?
– Deloc.
Mi-a mulțumit pentru efort și ne-am despărțit. Dezrădăcinarea părea și mai adâncă în ochii ei, de data asta era amestecată cu un fel de resemnare sau liniște. Nu ne-am mai sunat, nu ne-am mai văzut. Misiunea mea se încheiase. Probabil și frământările sale. Nu i-am găsit casa, dar poate am ajutat-o să-și găsească liniștea.
Valeria e unul dintre cei 60 de mii de basarabeni care s-au refugiat în România odată cu ocupația sovietică. Câți dintre ei au călcat peste ani în curtea lor sau și-au găsit casele? Șaizeci de mii de dezrădăcinați.
Ilie Hagiu din „Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut”, roman semnat de Tatiana Niculescu (bunica căreia s-a refugiat, copil fiind, din Basarabia), mi-a amintit de Valeria și povestea noastră. Ilie o întâlnește pe Marina Olaru, care lucrează la o agenție imobiliară din București, în speranța ca aceasta îi va găsi o casă care să-l transporte cu simțurile la Comrat, în casa copilăriei lui de unde fugise de două ori din cauza ocupației sovietice. E o poveste frumoasă despre căutări. Ilie caută cu disperare mirosul de cozonac făcut de bunica sa, ea caută să scape de amintirile copilăriei sale, rușinată de fidelitatea cu care părinții săi au slujit partidul comunist.
Valeria, ca Ilie, a tânjit după casa copilăriei toată viața. A văzut-o în toate casele la care privea. Fără dorință de răzbunare, fără sete de dreptate. Rănile istoriei se vindecă prin poveștile lor.
Fotografie: Rama Albastră
Colaj: Dana Dubălaru
