Extrage fructul oranj aprins din rucsacul negru care se odihnește lângă banca pe care stă. Nu e prea masiv, dar figura sa impune putere. Are în jur de 20 ani, păr șaten împărțit în lateral și o față conturată de unghiuri ascuțite. Privește portocala care arată atât de mică în mâinile sale. Pare atât de concentrat la fruct, încât nu-i tresare nici un mușchi facial. Ai spune că e înghețat în timp, dacă nu ar fi membrele sale care încep să se miște.
Tocmai m-am așezat pe un scaun de lemn, sigură că voi aștepta iarăși niște minute în șir, iar vibrația telefonului mi-a confirmat acest gând. „Ajung în 5 minute, te pup”, apare pe ecran. Sigur nu ajunge în timpul promis, așa că mă fac comodă pe băncuța de sub tei și nu-mi rămâne altceva decât să-l urmăresc pe băiatul de vizavi.
Cu degetele lungi și pe alocuri cu pielea uscată, cuprinde sfera portocalie, înfige unghia degetului mare în scoarța ei și formează o crăpătură adâncă. Pătrunde rapid până la fructul din interior prin fisura creată și, deși coaja pare groasă, nu îi ia nici un efort să o rupă de miez. Desprinde prima felie de coajă, a doua și imediat urmează a treia, figuri asimetrice portocalii pe o parte și albe pe alte cu marginile neregulate cad una câte una pe sol.
Sunt atentă la fiecare mișcare a degetelor care acționează tot mai intens la separarea fructului de învelișul extern. Îmi pare crud cu ea. E doar o portocală îmi zic, dar cu fiecare gest ai crede că-i provoacă durere. Mi se formează un nod în gât când îmi imaginez că portocala ar vrea să zică ceva, însă nu are voce. Vrea să evadeze, dar nu reușește. Vrea să scape de durere, dar nimeni nu îi sare în ajutor. Coaja ei e coaja ei, nu-și dorește să fie atinsă. Vrea să țipe în gura mare, dar nimeni nu aude, iar în final, miezul fragil se lasă moale sub degetele lui necruțătoare. Nu mai simte nimic.
Totuși, cine a întrebat-o? E doar un fruct.
A secționat o jumătate, apoi un sfert, apoi o optime din ea. Mușcă cu poftă din portocală, sucul dulce și lipicios i se prelinge pe barbă.
Și cui îi pasă? Cine va crede o portocală?
Băiatul se uită direct spre mine și mă fixează o clipă cu ochii săi albaștri. Emană o atitudine nepăsătoare și își ferește privirea. Eu nu sunt o portocală. Dar la fel ca ea, nici eu nu am fost întrebată.
***
Aveam câte 16 ani și era sfârșit de primăvară, anotimpul ei preferat. Mereu îi accentua pistruii, ce-i pictau fața firavă cu obraji îmbujorați și ochi verzui. Revenise dintr-un nou proiect educațional la care obișnuia să aplice. Plecase entuziasmată pe câteva zile, iar eu abia așteptam să ne revedem.
– Nu eram eu, parcă mă detașasem de corp, iar scena derula de parcă aș fi doar un urmăritor din afară. Dimineața doar un gând îmi stăpânea mintea: Nu poate fi adevărat! Nu cu mine!
Mi-a zis la prima noastră plimbare, după o săptămână de când revenise în oraș. Nici nu am observat cât de rapid am ajuns pe aleea de tei. Eram cu gândurile în nori. Îmi povestea ceva absurd.
– Țin minte doar trei lucruri despre el: prenumele, școala unde învață și că mă întrebase dacă am prezervative. Dar nu aveam, nu planificasem să o fac acolo și nici nu-mi doream ceva cu el. Îi spusesem. Ulterior nu țin minte nimic. Doar momentul neclar cum mi-am pus hainele și am atins patul ud și scârbos. Habar nu am cum am ajuns înapoi în camera mea.
Mergeam la braț. Privea haotic în toate părțile, până când privirea i se aținti în pământ. Se micșora în fața mea, vorbea întruna și tot mai silențios, vocea ajungându-i la șoaptă. Încercam să formez un sens din tot ce auzeam, să strâng o imagine din puzzle-ul aruncat haotic, cu piese lipsind. Gașca adunată, alcool, ei, el, ea, dimineața după, prăpastie în memorie.
Observ cum așteaptă o reacție la mărturisirea sa, dar înlemnesc, căci ce pot să spun? Nu în fiecare zi ți se povestește un viol. Nu prietena ta. Auzi undeva, la știri, li se întâmplă unor fete vulgare și obsedate de băieți – da. Dar nu nouă. Nouă – nu. O văd cum își ferește privirea, clar rușinată după o așteptare prea lungă, dar nu pot să-i zic nimic, cuvintele mi se opresc în piept, iar maxilarul mi se încleștează. Sunt eu, prietena ei cea mai bună, dar în mintea mea reverbera întruna doar o întrebare: DE CE?
De ce s-a lăsat atât de ușor unui băiat necunoscut? De ce a acceptat? Și de ce acum se victimizează? La urma urmei, nu e cum ar fi fost amenințată cu moartea, nu? Chiar e atât de grav? Poate i-am acordat prea puțină atenție și o cerșește acum cu orice preț?
Tăcerea ne învăluie și nu-i zic nimic din toate astea. Întreb doar:
– De ce ai băut?
A fost suficient. O privire plină de acuzare ca să o pierd.
Nu am fost prima. O întrebare ce a devenit umbră pentru mulți ani înainte. Nici măcar nu a fost prima ei privire acuzatoare. Acum îmi era clar de ce după revenire m-a ignorat câteva zile în șir.
I-a zis mamei. Bamț! Același complet de reacții: întrebare, privire, neîncredere, respingere.
În acele zile, cu ultima frântură de speranță, a pășit împreună cu mama în cabinetul ginecologului pentru a confirma sau infirma cele întâmplate.
– Nu am vorbit nimic cât timp am așteptat pe banca de lângă ușa cabinetului. O tensiune vibra în aer și fiecare își stăpânea cum putea lacrimile.
Apoi au intrat în cabinet.
– „Am înțeles de când v-am văzut pe coridor că e vorba de viol. Dar nu vă pot ajuta cu nimic. Nu e în competența mea.” Pe fața ei se afișa dezgust. Rușinea m-a năpădit. Tot dezgustul pe care îl simțeam față de mine, îl simțea și altcineva. Pentru a doua oară, pământul îmi fugea de sub picioare, iar mama cădea adânc sub ruinele lui. Acasă a plâns mult.
Nu am mai deschis subiectul. Pentru mine, faptul era consumat și lipsit de importanță. Credeam că dacă ea nu vorbește despre asta înseamnă nu o deranjează. Părea obișnuită, veselă și glumeață, cum o știm toți. Dar asta era versiunea mea.
Atunci mi se părea că în relația noastră totul a rămas la fel. De fapt, în câteva clipe între noi se formase un elefant roz, care prindea contur tot mai clar. Mergea pe urmele noastre pretutindeni. Prezent în priviri, atingeri și comunicare. Încercam să-l ignor, dar devenea tot mai mare, mai mare, odată cu înaintarea noastră în vârstă. Acest tip enervant, mă călca dureros pe picioare, împingându-mă să pun întrebări. Multe întrebări. Fetele sunt hărțuite? De ce? Cine o face? Pot fi și eu hărțuită sau abuzată sexual? A cui vină e? Elefantul a început să tropăie tot mai zgomotos spre plecarea prietenei mele peste hotare. A ajuns să se întindă, ca o gumă de mestecat, chiar la kilometri distanță între noi.
Timpul nu vindecă, el doar te ajută să înțelegi unele lucruri. De exemplu, că lumea nu e echitabilă și lucrurile rele i se pot întâmpla oricui, chiar și mie sau ție. Un comentariu scârbos, o privire ce te dezbracă, un fluierat sau claxon jignitor în plină stradă, o invitație nedorită de a urca într-o mașină necunoscută ce oprește în drept cu tine, o urmărire noaptea pe drum, o fotografie cu penisul unui străin primită pe Instagram sau un tip beat care te atinge insistent la concert și nu te lasă în pace. Cu fiecare experiență trăită, o rușine și vină creștea în interiorul meu. Până, nu a izbucnit, uluindu-l și pe elefant.
Simțeam din tot mai acut că am dat-o în bară. Cu toții. În special femeile. De ce un specialist FEMEIE nu a crezut-o? De ce mama FEMEIE nu a crezut-o? De ce EU, prietena ei, FEMEIE nu am crezut-o? Abia în timp, am înțeles cât de multe avem noi, fetele și femeile în comun: prietenele, plimbările, muzica, hărțuirea, frica constantă, nu merge singură noaptea, poartă cu tine spray cu piper, strânge în mână cheile și strigă, dacă vezi un grup de bărbați, pentru orice eventualitate, traversează strada, nu o face pe deșteapta, nu te diferenția, nu râde zgomotos, nu bea și nu te îmbrăca provocator, fie-ți jale de bărbați – ei nu se controlează!
Ca femei, fiecare trecem, măcar o dată în viață, printr-o formă de abuz sexual. De fapt, nici nu e o singură dată. Și nici într-un singur loc. Poate fi acasă, la job, în plină stradă, transport sau market.
Se poate întâmpla oricui, chiar și ție, drag/ă cititor/oare. Și atunci, de ce tindem să nu credem o portocală?
Chiar dacă aș fi pretins că sunt suficient de bună, blândă și empatică, – nu am crezut, am acuzat și condamnat o persoană nevinovată. I-am provocat și mai multă suferință. Cultura blamării exista în mine și abia peste ani, cu ajutorul cazurilor de violentă sexuală apărute în mass-media, discuțiilor, articolelor, documentarelor, altor istorii și experienței prin care și eu am trecut, i-am înțeles rădăcinile. Rămânea doar de eliminat elefantul roz din relația noastră.
Abia în această iarnă, mi-am luat inima în dinți, am salutat elefantul roz pentru ultima dată și am inițiat acea discuție, pe care i-o datoram cu ani în urmă. Am căutat iertare în fiecare cuvânt pus pe foaie, în fiecare întrebare adresată și răspuns primit. Am plâns pentru fiecare detaliu aflat despre cele întâmplate prietenei mele de 16 ani.
Cum dezgustul și rușinea i-au rămas imprimate pe corp și o usturau.
Cum apa rece nu reușea să spele rănile și frânturile de amintiri. O senzație lipicioasă ca sucul unei portocale rămânea atașată de pielea ei, chiar dacă încerca să o dea jos cu unghiile, până la sânge. Stătea în apă ore în șir. Nu spera să spele murdăria celor întâmplate și emoțiile de căcat, dar apa era liniștitoare și vibra de la abundența gândurilor.
Cum aruncase acei blugi și maletă. Evita oglinzile, căci vedea în ele un obiect străin, ce nu-i aparține. Se ruga, dar tot era paralizată de vise în care totul se repeta. Plângea și în somn.
Cum se îmbrăca mai gros, chiar dacă era cald, pentru a limita accesul la corpul său. De fiecare dată în transportul public simțea o mână care o atingea și privirile celorlalți care o priveau îndelung și minuțios. Cum avea atacuri de panică. Cum a renunțat la transport și mergea pe jos.
***
Stau la 5 metri de prietena mea, îi văd fața împietrită și privirea ațintită spre o bancă pustie, lângă care doar câteva coji oranj aprins de portocală zac haotic pe pământ. Tresare la venirea mea, simt că am surprins-o într-un proces de meditație. Îmi zâmbește cu toți pistruii care îi decorează nasul. E luminoasă, dar reușesc să prind o sclipire de tristețe preț de-o clipă. Au trecut 5 ani, dar ea încă se mai condamnă că a băut în acea noapte. Și eu mă condamn că nu am crezut-o, nu am ascultat-o și nu i-am fost alături cu adevărat. Dar ea m-a iertat, oare se va ierta și pe ea cândva? Acum, mai mult ca niciodată o cred. Și cred fiecare fată ce a trecut sau trece prin asta.
Autoare: Anastasia Suslov
Fotografii de Maxim Ghervas, asistent: Gheorghe Bunduche
