– Așa, dumneavoastră unde mergeți? La Paris? Atunci aveți nevoie de bilet de 25 de ruble, acuș vă dau, trebuie întâi să vă înscriu în jurnalul călătorilor. Dar dumneavoastră unde? Până la Florești? Poftim bilet de 5 ruble. Numele, prenumele pentru înregistrare, vă rog. A, văd că niatali ai deja bilet de 10 ruble, cu așa bilet ajungi până la Bălți, mergi?
– Dragi pasageri, trenul se pregătește să pornească, vă rugăm pe toți să vă puneți centurile, să închideți ferestrele și să pregătiți biletele la control. Aurica Constantinovna, nu vă uitați copilul pe peron!
Cam așa discurs purtam eu când eram învestită cu rolul important de conductor de tren. Trenul era compus din scaunele din casa mare a bunicii, puse unul în spatele celuilalt. Gara era în curtea bunicilor, sub șopronul umbros din viță de vie.
Registrul era vreun catalog vechi, adus de bunica de la școala în care era profesoară. Iar banii erau frunze de copaci.
Cele mai ieftine erau frunzele de măr, că erau peste tot. O frunză de măr – 5 ruble, exact cât trebuie pentru a ajunge la Florești.
Mai valoroase erau frunzele de nuc, cu acelea se ajungea până la Bălți sau până la Chișinău (în mintea noastră de copii de 5 ani, cam tot acolo).
Cele mai scumpe erau frunzele de arțar, că se găseau numai în curtea școlii. Cu acelea puteai lua loc în vagonul spre Moscova, Londra sau chiar Sri Lanka.
Eu, fiind stăpâna curții unde era gara, precum și având acces la vagoane, adică scaune, și registre, adică cataloage, aveam dreptul exclusiv să aleg rolul: conductor, controlor sau pasager simplu. În fiecare zi, simțeam care e misiunea mea azi: să vând bilete, să controlez să nu scape vreun călător infractor sau să mă așez confortabil pe fotoliul tapițat cu catifea albastră și să aștept sosirea la destinație.
Cel mai râvnit era rolul de conductor, fiindcă anume conductorul decidea valoarea banilor, prețul călătoriei și avea în posesie registrul călătorilor.
Câteodată mă simțeam mărinimoasă și cedam rolul de conductor cuiva din prietenii mei din vara ceea.
Și în așa zile, Aurica, fata vecinilor, își înfoia funda cu care era prins părul, îngroșa vocea și lua registrul în mâini, cu privirea încruntată, să vadă dacă toți pasagerii sunt înregistrați și au primit bilet conform frunzei. Și, sub privirea ei vigilentă, Marina Trandafir, fata altor vecini, căuta înfrigurată prin buzunare frunza de vișin, adică biletul spre Soroca (acolo trăia tatăl ei, care le părăsise pe ea și pe sora ei chiar în acel an). Ruslan, vecinul, apuca coarnele scaunului din față, să nu îl scuture când pornește locomotiva, și se făcea că își pune centura, trăgând un colan peste burta goală și bronzată (în primăvara acelui an, unchiul lui Ruslan s-a răsturnat, cu tot cu tractorul pe care îl conducea, în iazul colhozului, și, de atunci, în casa lor se promova la greu siguranța în trafic și, mai ales, consumul cumpătat de alcool).
În vagoane fremăta febra pregătirilor, se urcau bagajele și se aranjau călătorii.
La semnul conductorului, toți astupam urechile, să nu ne surzească sirena de pornire. Și porneam!
L-am jucat în vara ceea în fiecare zi aproape, ba mergeam la Chișinău, ba la Vărvăreuca, ba la New York. Câteodată mergeam peste tot odată, că fiecare vagon era cu destinația lui.
Apoi a urmat toamna, revenirea la părinți, în oraș. Și școala. M-am dus cu inima ușoară, oricum banii noștri începeau a prinde galben și a se devaloriza văzând cu ochii. Așa că am aranjat registrele cu pasageri în casa mare, sub clitul de scaune/vagoane, mi-am strâns averea mea văratică într-o geantă în carouri și am lăsat-o pe bunica cu inima frântă: mă așteptau noi orizonturi, noi prieteni, cu care, poate, și destinațiile vor fi mai interesante!
Am revenit vara următoare.
Exact unde le-am lăsat, am găsit vagoanele, șterse grijuliu de bunica de praf. Alături – registrele.
Am scos totul afară, i-am chemat pe Aurica, pe Marina, pe Ruslan și pe Victorița, mica surioară a lui Ruslan, de care trebuia să avem grijă.
Am căutat prin copaci bani, unii în buzunare găsiseră banii de anul trecut, deja uscați și prefăcuți în scrum. Am aranjat pasagerii în rând, am anunțat prima destinație și am pregătit pixul să notez pasagerul.
Și am înțeles că magia s-a dus. Vagoanele sunt scaune.
Registrul este un catalog vechi de școală. Banii sunt frunze de copaci.
Și nimic, nimic în lume, nu mai poate schimba asta.
Am încercat să reanimez magia, m-am forțat să aud țipătul sirenei, să simt fierbințeala vagoanelor încinse de soare și mirosul de ulei de mașină.
Dar nimic.
Și am văzut aceeași dezamăgire și în ochii prietenilor mei.
Numai Victorița stătea cu ochii aprinși și frunzele de măr strânse în pumnișor. Ea se pregătea să meargă la Cașunca, cred că.
Apoi am trecut prin același lucru când am înțeles că baza extratereștrilor din spatele casei e doar un poligon al armatei sovietice sau că tata nu este atotputernic și poate greși. Când s-a dus magia din căsnicia mea și omul cu care voiam să trăiesc toată viața alături mi-a devenit străin și necunoscut.
Atunci, în curtea buneilor din Ciutulești, am pierdut prima dată în viața mea, ceva drag mie: magia acelui joc.
Am lăsat-o să plece cu o tristețe senină și împăcată: totul se schimbă, totul se transformă, ceva se duce din viața noastră, altceva – vine.
Trebuie doar să ținem ușa sufletului deschisă.
Autoare: Dana Untură
