Este ultima duminică din iulie, o căldură de ți se pune pe inimă, efectul de seră combinat cu efectul Cernobîl, zac la masa din garsoniera în care stau cu chirie și privesc prin ferestrele din tavan până-n podea la cei doi pini din fața blocului și mă gândesc că nici la iarnă nu o să-mi intre lumină cât trebuie. Îmi place să stau așa, în tihnă, cu brațele unul peste celălalt, precum un școlar în clasa întâi, și să mă gândesc la lucruri. Când încep că zâmbesc ușor, este o amintire frumoasă, iar dacă ajung să-mi trosnesc degetele de la mâini, e clar, un semn că lucrurile au devenit incomode. Fiecare amintire durează o fracțiune de secundă și îmi apare în fața ochilor într-o singură imagine, ca un film în developare.
Prin toată zăpușeala de gânduri care mă învăluie, mă opresc la unul care oferă o experiență puternică minții mele obsesive și decid să meditez mai mult de o secundă. Adică, în toată stupoarea legată de vremea de care mă plâng tot timpul, mă oftic că nu îmi pot aminti cum a fost în ultima zi de marți din luna martie. Îmi trosnesc pe rând fiecare deget atât de tare și repede, încât acest lucru devine unica sursă de sunet din cameră. Nu știu dacă a fost o zi cu soare sau a fost umed și nasol afară, nu-mi pot aminti sub nicio formă, ca și cum acea zi nici n-ar fi existat și nici pozele din telefon nu-mi sunt de vreun ajutor.
Ce știu și ce vreau să împărtășesc despre acea marți – pentru mulți dintre voi o zi oarecare – este că atunci i-am spus mamei pentru prima dată că o iubesc, într-o postare pe Facebook. Era aproape miezul nopții în ziua în care făcea 45 de ani. Mă uitam printre puținele poze serioase pe care le am cu ea până am dat de una care nu avea nevoie de niciun efect special. Nu mă dau în vânt după urări și felicitări publice, vorbisem cu ea mai devreme și cu o zi înainte, iar să-i scriu că o iubesc mi-a venit pe neprins de veste, precum un sughiț în mijlocul zilei. Apoi, printr-o mișcare incomodă, am potrivit degetul mare deasupra butonului albastru și am închis strâns ochii până acesta a atins ecranul.
Când nu îți plac sentimentele, nu există moduri ușoare de a le simți, așa că următoarea mișcare naturală pentru mine era să dezactivez datele mobile și să mă bag în pat, ferindu-mă de orice reacție.
*
Eu nu am spus niciodată te iubesc. Nu-mi iese, iar acest lucru mă sperie și mă înfurie în același timp. Când vine, mă simt ca un echilibrist pe sârmă, plonjând printre cuvinte și sentimente, dar evitând cu îndârjire să le spun cu voce tare.
*
Cu ochii încă somnoroși, în întunericul de dinaintea zori lor, m-am întins după telefon, apoi am aprins lumina. Timpul se învârtea haotic și împrăștia în toată camera nesăbuință și curaj. Mi-am pus muzică, așa cum obișnuiesc să fac în fiecare dimineață și am întins plapuma pe jumătate de pat pentru a călca cămașa pe care aveam de gând s-o port la birou – mov cu linii albe.
Mă întrebam dacă, poate, fotografia pe care o distribuisem fusese înghițită într-o mare de alte urări, emojiuri, figurine mișcătoare sau flori cu mult sclipici. Cu cât mă scufundam mai mult în gândurile mele exaltate, cu atât mai mult regretam alegerea de a-i spune mamei că o iubesc într-o postare publică.
După ce mi-am băut cafeaua, am dus cana la bucătărie și am trecut-o rapid pe sub jetul de apă. Ardeam în neliniște, neștiind dacă văzuse postarea, dacă-mi lăsase o inimioară sau ce comentase. Nu vreau să fiu luată în nume de rău, dar aceleași gânduri își doreau cu puțin timp în urmă ca ea să nu o fi văzut, pentru a o putea șterge. În timpul săptămânii, când nu are foarte multe lucruri de făcut, ziua mamei începe la 6 dimineața. Eram în metrou pe la opt și jumătate când am văzut că mamei nu îi luase o eternitate să răspundă.
*
Lăsând la o parte convingerea mea naivă că toate trebuie făcute cu moderație, lucrul care mă neliniștește cel mai mult în relația cu inabilitatea mea de a-mi exprima emoțiile este că am adunat prea multe, și acum îmi este frică să le las afară, de parcă aș fi o doză de cola agitată, deschisă în plenul unei conferințe.
Se face un an de când mi-am promis să-i spun mamei că o iubesc, să accept să mi se spună și mie și, poate, să-mi permit să trăiesc aceste emoții cu inocența și bucuria unui copil. Un an în care am fost destul de des pe acasă, apoi din ce în ce mai rar, până am decis să stau în liniște și să îmi păstrez secretele. Nu știu dacă mi-a fost frică sau n-am vrut să par vulnerabilă, dar știu că răspunsul la toate întrebările va veni la momentul potrivit.
*
Paștele, anul acesta, l-am petrecut la Istanbul, într-o vacanță cu Eva, unde m-am amestecat printre cele 15 milioane de locuitori ai orașului, căutând cu disperare să nu mă simt singură în tumultul lor agitat și să-mi pun la încercare pentru a nu știu câta oară anxietatea socială. Eram fericită să mă întorc în orașul din care nu gustasem foarte mult acum trei ani, în Erasmus. Cartierul în care locuiam atunci nu conta foarte mult; îmi era pur și simplu dor să revăd locurile în care cândva m-am simțit bine, baruri și bănci de pe malul Mării Marmara, unde apusurile păreau nesfârșite, la fel ca petrecerile acasă la prietenii mei spanioli, mirosul vag de clor de la apa de la robinet și gustul delicios al döner-ului cumpărat în miez de noapte, pe toate le păstram într-un fișier cu amintiri frumoase, la care puteam să mă întorc ori de câte ori îmi pierdeam ancora.
La Istanbul, dragostea urmărește alte tipare, diferite de cele în care am crescut eu sau părinții mei, altele decât ceea ce caut eu astăzi. La Istanbul, am fost fericită pentru că nu mi-a trebuit iubire, dar am plâns pentru că mi-ar fi plăcut să fie, lăsând soarele să mă privească fix în față până lacrimile adevărate au devenit una cu cele provocate de strălucirea orbitoare a soarelui.
Ce poți să spui despre cineva care suspină sub jugul nesuferit al unor tipare sociale, dar care izbucnește și își sfărâmă lanțurile? Poate că nu trebuie să spui nimic.
*
Când scriu aceste rânduri este trecut de miezul nopții. Cerul este presărat cu nori îndepărtați, ca niște lespezi de chefir. Mă uit la mine ca la un clișeu care se gândește la cât de mare este lumea și la cât de mici suntem noi și câtă nevoie avem unii de ceilalți.
Eu am crescut cu ideea că te iubesc este o chestiune de oameni mari. Între copilărie, când nu aveai voie să tragi cu urechea la conversații de adulți, și până la punctul în care trebuia să-mi iau de una singură deciziile este o linie vagă trasată cu degetul în nisip pe plajă, unde eu am uitat să-mi însușesc
drepturile pentru a spune te iubesc.
Miros a parfum ce nu-mi aparține, iar asta îmi face greață. Modul meu de a trata orice indispoziție este să suspend orice activitate. Mă dezbrac, pornesc apa la duș, timp în care îmi pregătesc o felie de pâine cu dulceață de coacăză neagră și o mănânc așa, cu poftă, înainte să împing ușa de la frigider cu piciorul. Sub dușul călduț, ca o burniță blândă, mă gândesc că problema a fost întotdeauna simplă. Timpul l-a făcut pe acest te iubesc amabil și adorabil și tot timpul l-a făcut să se ridice și să plece în mare grabă, lăsând în urmă doar colb.
*
Nici mama nu mi-a spus că mă iubește, asta e adevărat. Pentru că nu a știut că trebuie sau cum trebuie. Sau poate pentru că e ceva prea incomod, prea moale pentru societatea noastră. Nu i-a spus nimeni nici ei. Dar a făcut și face în continuare ce știe mai bine, din ce are. Poate că nu a avut timp sau bani să ne pierdem vremea prin magazine, nu am vorbit niciodată despre băieți, nu am avut niciodată secretele noastre. Nu a fost vocală, dar în schimb a fost prezentă, pregătită să mă îmbrățișeze și să mă sărute când mă durea ceva.
*
Astăzi, mă întreb dacă acest eseu este despre mine. Dacă aceasta este povestea mea, ce înseamnă faptul că nici acum nu știu răspunsul la întrebarea fundamentală: ce înseamnă te iubesc?
Mă privesc în oglindă prin ușa metroului pe care îl iau în fiecare dimineață spre birou. E plin de oameni care nu vorbesc între ei. Oameni prezenți fizic, cu mințile în sute de părți. Mă uit la mine cum stau nemișcată, în lumină crepusculară, rezemată de o bară de metal și mă văd vulnerabilă, dar tot nu reușesc să găsesc o formă și culoare pentru ceea ce simt.
Încep să resping imaginile din mintea mea – un grapefruit decojit prea devreme, lăsat să se oxideze pe masa din bucătărie – și, printre aceiași necunoscuți, îmi fac loc să cobor la Universitate.
*
În căutare de răspunsuri, m-am îndreptat spre Elena, prietena mea terapeută, care mi-a spus că ceea ce simt nu este vulnerabilitate, nici măcar frica despre care credeam că vine odată cu articularea conștiinței, ci faptul că nu mă cunosc
îndeajuns de bine. Nu mă cunoșteam.
Am ales să spun primul te iubesc mamei, pentru că mă oglindesc în ea, iar prin această manevră deloc ușoară mi-o spun, de fapt, mie. Toate situațiile pe care le-am avut de trăit de-a lungul timpului m-au adus mai aproape de mine. Mi-am acceptat lumea interioară, am înțeles cât de minunată sunt, am început să mă privesc fără prejudecăți și să-mi îmbrățișez cu adevărat esența. Am ales-o pe mama pentru că ea este parte din mine, este continuitate. Ceea ce accept și iubesc în ea este ceea ce accept și iubesc în mine. Iubirea pe care am refuzat până acum să o ofer a fost alegerea mea pentru a evolua și nu are nicio legătură cu lumea exterioară, fiindcă fiecare alege ce stare să accepte, iar eu am acceptat să trăiesc cu acest gol, până am decis să-l umplu.
*
Astăzi, mă gândesc că scrisul m-a făcut mai bună, că poate a fost pretextul ideal să pun pe foaie ceea ce nu reușeam să spun cu voce tare. Închid fereastra. Apropii draperiile. Este prima duminică din august. Digi24 anunță cod roșu de vijelii. Sunt 25 de grade afară, o vreme care-ți unge sufletul. Mă privesc îndelung în oglindă și realizez că nu îmi mai este frică de mine. Zâmbesc. Nu am crezut niciodată că primul te iubesc îl voi spune la 25 de ani și îmi va fi adresat mie însămi.
Autoare: Nina Cepraga
Ilustrație de Eva Bunici
