În căști, t.A.T.u.
Pe drum spre Chișinău cânta t.A.T.u. în camera însoțitorului și le auzeam prin somn vocile, Zachem ya pentru tot trenul. Pe drum înapoi îmi pun în căști albumul. Mă culcușesc într-un colț de pat cu caietul și pixul, îmi aprind luminița. Trenul mă leagănă. Pentru prima oară în iarna asta, văd zăpadă. Caut în mine bucuria.

M-au adus la tren. Am făcut o poză cu ei trei. Bătrâneii și frate-mio. Am simțit dor și durere când i-am văzut în spatele geamului. Mici. Acum cinci minute eram toți patru în mașină. Ei, bătrâni pe scaunul din spate. Eu, cu el în față. Muzică la maxim. „Katya, voz'mi telefon/Jeto on".

Peste cinci minute s-a pornit trenul. Au rămas în spatele geamului: ei toți trei împreună în acest moment în timp – deja o amintire.
Apăsarea din piept, floarea dureroasă zvâcnind în plexul solar, lacrimile, iubirea mea pentru ei – dovada că există iubire posibilă prin atât de multe diferențe între noi, chiar dacă nu știu dacă e destulă pentru a face un pod.

Doare că sunt departe de ei, doare că sunt bătrâni și că timpul trece peste ei cât eu sunt în viața mea la distanță, și că nu mai avem atât de mult timp. Doare distanța dintre noi și că nu știu cum să mă conectez cu ei. Și că probabil o să moară fără să știu în continuare. Ce să le zic din viața mea care să fie potrivit, să nu-i închidă sau sperie, să previn respingerea. Ce nu le zic din viața mea și cum mă anulez prin asta.

Relațiile cu ei nu sunt neapărat vii, adică nu se mișcă, nu se schimbă. Îi vizitez cum aș vizita un muzeu al copilăriei mele. Și-n mod contradictoriu, să fiu în vizită mă conectează cumva cu forța mea vitală.

Mesele, vinul, cântecele, șampania roșie, aceleași povești pe care le auzeam la mese și-acum douăzeci de ani. Discursul naționalist al unchiului meu la care reacționez zicând doar: sunt perspective diferite și în istorie. Pisicile dolofane din fața blocului. Cățeii de peste tot. Stadionul, brazii, mestecenii, blocurile de patru etaje cu faianță pe ele, bucuria; plombirul pe care nu-l mai mănânc. Morcovul coreean. Trec cu trenul prin toate aceste peisaje, mirosuri și gusturi. Îmi activează o lume întreagă.

Ce e atât de diferit la locul ăsta încât nu pot să-l explic, îl uit când sunt departe, și-apoi mă străbate un val intens de vitalitate cât sunt aici? Dor și tânjeală, dorință și viață, durere și zvâc. Alteori – alienare, depresie, ceață; nu se știe, depinde ce trag la sorți de data asta.

Îi iubesc și nu prea am nimic în comun cu ei mai departe de copilăria mea. Muzeul de amintiri și legătura biologică. Nasurile noastre care seamănă, sensibilitățile anumitor organe și apucăturile.
În rest, oaia neagră a familiei. Cu limitele mele, terapia, politica, identitatea queer², feminismul. Cu distanța mea. Cu distanța.

[Fratele meu i-a spus mamei că în fața prietenilor lui i-ar fi rușine cu mine pentru că sunt într-o relație cu o femeie.] Povești cu rude și prieteni de familie homofobi. Unii care vor să se întoarcă din Anglia ca să nu audă copiii lor la școală despre homosexuali. „Apu' da, acolo-i fași gay."
Când o să am un copil, o să-l duc acolo la școală, poate am noroc.

Oare nu mă întreabă despre viața mea pentru că n-au abilități de dialog sau pentru că le e frică? Sau pentru că le e rușine? Sau toate deodată?

Cum să fiu în mijlocul lor și să mă ancorez în realitatea mea? Cum să fiu cycle breaker³ și change maker⁴ (în sistemul familiei) și să fiu parte din ei?
Dacă familia mea adultă va însemna o relație cu o femeie, cum o aduc în familia mea?
Cum aduc familia mea adultă în familia mea?

Vreau să fiu eu în mijlocul lor, vreau să fiu parte din ei fără să renunț la mine și fără să mă construiesc împotriva lor.

Să renunț la mine sau să mă construiesc împotriva lor sunt din aceeași poveste.

Am plecat din Moldova după o adolescență dificilă de fată cu o identitate non-normativă, care de multe ori, de mică, s-a simțit pe dinafară. Până să plec, în interiorul meu s-au sedimentat traume și o lipsă de resurse de-a le gestiona. Am fugit, practic. N-am apucat să-mi construiesc niciodată acolo (aici?) un sine adult, o viață adultă. Sinele meu adult s-a format în România și în terapie. Deși fac toate meditațiile ca să-l iau cu mine la Chișinău, când cobor scările trenului Prietenia în gară și îmi arunc privirea spre podul de deasupra ei, care adesea e plin cu umerașe cu haine second-hand atârnate, de vânzare, podul și piața unde mergeam în fiecare duminică în liceu ca practică de auto-liniștire, când le văd pe toate înșirate, meditațiile mele se duc dracului și adolescenta scoate capul. Pentru că adolescentă era când a plecat. Fosta mea terapeută zicea că e normal să ne apese instant și în forță butoanele locul care ni le-a format. Te-ntorci, practic, la setările din fabrică.

Din durerea și viața pe care o răscolesc în mine vizitele în Moldova a pornit cartea. O dorință arzătoare să construiesc un pod din mine până acolo. Nu știu unde exact e acolo. Acolo, în trecutul meu, să retrăiesc, să repar? Acolo, în prezentul acestor locuri despre care nu știu mai nimic, deci nu știu dacă vreau de fapt să mă apropii de ele? Un acolo care e o proiecție a imaginației mele?

Dintotdeauna mi-am dorit să scriu o carte. Scriu de mică, deci a fost cumva parcursul previzibil. Și nu neapărat.

Nu neapărat, pentru că e dificil să scrii proză de lungă întindere când ai multe alte lucruri de făcut, de exemplu joburi din care să plătești chirie, facturi, mâncare. Când treci prin dificultăți de sănătate mintală. Când nu știi prea multe persoane ca tine care să fi publicat cărți în contextul în care te afli.

Nu neapărat, pentru că mi-am dorit să scriu literatură și nu m-am identificat cu mai nimic din literatura scrisă în limba română. A fost, așadar, dificil să consider valoros ce scriam și să-mi adun curaj să public tot textul, fără să-l cioplesc ca să-l fac să se integreze în ce se considera proză bună contemporană în România și Republica Moldova. Esențiale au fost încurajările, persoanele care aveau încredere în ce scriam și care scriau lucruri similare. Și o capacitate dezvoltată din viața în condiții adverse: dacă regulile mă exclud sau îmi cer să tai din mine, îmi croiesc drumul meu în pofida lor.

Când eram în liceu și mă plimbam prin cercurile literare, erau tot felul de preconcepții despre debut și publicare. Că trebuie să debutezi până la o anumită vârstă, că înainte e prea devreme, că apoi e prea târziu. Că femeile chiar dacă au talent, le e foarte greu să se țină de scris. Că dacă ai succes cu prima carte, trebuie să revii cât de repede poți cu a doua, ca să confirmi. Prima oară poate fi doar norocul sau cine mai știe.

Înainte să reușesc să închei acest proiect și să îl scot în lume, mă îngrijoram că am împlinit x ani și încă nu am publicat. Oare voi reuși vreodată? Uneori simțeam agitație și un sentiment de urgență, acum sau niciodată. Alteori simțeam un soi de invidie față de persoanele pe care le știam și publicaseră deja. Uneori mă simțeam nedreptățită, știam că pot și că îmi place să scriu, știam că aș putea să scriu o carte și mă simțeam nedreptățită că nu se aliniau astrele, că nu aveam timp sau bani sau spațiu emoțional să o fac.

Când sunt întrebată dacă mă simt împlinită pentru că am făcut-o, nu știu. Au dispărut problemele de mai devreme, dar cum îi e caracteristic omului – au apărut altele. Însă azi dimineață îi spuneam partenerei mele: „Mă bucur că am publicat o carte până la 30 de ani, gândindu-mă la asta – simt că am făcut ceva cu sens".

Când am început să scriu cartea, nu știam că am început-o fix pe ea. De fapt, scriam de ceva timp la altă carte. A trebuit să renunț la 100 și ceva de pagini lucrate în câțiva ani, să se nască acest proiect nou. Inițial simțeam doar dezamăgirea și eșecul, toată munca mea în vânt. Dar nu mă mai regăseam în textul vechi și trebuia să rescriu prea mult la el ca să mă reprezinte pe mine din prezent, așa că l-am lăsat. Câteva zile am fost deprimată. Apoi, ușor ușor a început să se înfiripe o nouă poveste.

Înainte să scrii o carte, uneori e greu să-ți imaginezi că e posibil, chiar dacă îți dorești mult – îmi spune o prietenă. Ar fi interesant să le povestești la oameni cum ai făcut-o la nivel tehnic, care au fost etapele. Cum scrii efectiv o carte?

Nu am o rețetă, nici măcar pentru mine din viitor, d-apoi pentru alții. Știu doar că pentru cartea aceasta a fost cam așa.

Totul a început cu dorul și durerea, un sentiment conținut mai clar de englezescul longing. Un longing simțit în piept pentru această poveste, o chemare. Trebuie să merg să o scriu. Să caut timp, bani, spații potrivite. Să-mi construiesc viața în jurul ei. Mă cheamă, mă cheamă, vrea să-mi arate ceva.

Creativitatea a fost intensificată, în mod paradoxal, de suferința de după o despărțire. Pe tot parcursul scrierii cărții nu am fost într-o relație romantică și cred că și asta a jucat un rol. Uneori, în relații romantice, o parte din energia mea creativă se duce spre a construi, menține, hrăni această iubire. E un proces pe care îl cred dintre cele mai importante și caut mereu să învăț să îl navighez mai bine. Dar e și toată trauma relațională din copilărie care iese la suprafață în contextele cele mai intime și devine un proiect în sine să o dezlegi, cere resurse și energie creativă. Nu știu dacă mi-ar fi rămas destulă cât să scriu în mod regulat la o carte de 450 de pagini. Rămâne să aflu în viitor. Nu mai cred că e imposibil, cred doar că ar fi mai multe lucruri de negociat cu persoana iubită.

Cât am scris-o, eram single și universul romanului era iubirea pe care-o hrăneam.

Apoi a fost partea materială a lucrurilor. Îmi amintesc de Ocean Vuong, unul dintre scriitorii care îmi plac mult, cum zicea pe social media că toată lumea adoră să descopere cărți uimitoare de debut, dar nu există nimeni și nimic să susțină financiar scriitorx la început în această muncă.

Nu îmi permiteam, în mod evident, să stau luni de zile să scriu. Am făcut diverse combinații, mi-am luat joburi mici și mari, mai intense pentru câteva luni, cât să adun bani și să-mi eliberez zece zile, două, trei săptămâni, o lună sau maxim două luni (la final) – ca să scriu. Nu scriam în fiecare zi sau weekend câte o oră – două, pentru că nu funcționam așa. Aveam nevoie de perioade mai lungi de timp să mă deconectez de restul și să mă imersez în harta cărții viitoare, cu toate micro detaliile ei.

În pauzele de la scris visam des la ea. Mă văd și acum mergând în transportul public și completând, în mintea mea, acest puzzle. Aveam un carnețel în care adăugam idei și direcții posibile. Și corpul își amintește cum ceva luminos mi se aprindea în plexul solar, simțeam o vibrație caldă: făceam fix ce-mi dorisem mereu.

Au fost prietenele care m-au găzduit în căsuțele bătrânești ale familiilor lor, la țară, la munte. Și toată natura și liniștea acelor locuri, care m-a susținut la un nivel visceral. Mă văd într-o iarnă, după Revelion, plimbându-mă printre brazi și zăpadă, vorbind cu pădurea, făcând focul în sobă, bând litri peste litri de ceaiuri. Văd cum mi s-a stricat laptopul la jumătatea perioadei și m-am panicat. Și cum mi-am amintit că pot scrie de mână, apoi am scris un capitol sau două în carnețel. A fost o meditație.

Au fost prietenele care m-au susținut moral, spiritual, psihologic, financiar și în toate felurile posibile în acest proces. Le-am trimis fragmențele pe chaturi, pe mail, în timp ce scriam; m-au încurajat de fiecare dată în moduri care mă propulsau să continui. Cred că majoritatea artistelor și scriitoarelor, în special dacă sunt femei, se îndoiesc mult de creația lor și au sute de momente în care cred că totul e o prostie. Cred că asta se întâmplă și mai profund dacă au fost crescute în medii instabile, în familii în care nu au fost iubite și apreciate cu adevărat pur și simplu pentru că existau. Se întâmplă și mai profund dacă arta și literatura lor și persoane ca ele nu prea există în contextele artistice mainstream, dacă de multe ori au fost desconsiderate și marginalizate pentru că au scris despre aceste experiențe non-normative sau contra status quo-ului. Desconsiderate și reduse la tăcere pentru că s-au opus, au chestionat și au expus diferite norme rigide și oprimante din literatură sau abuzuri de putere din mediile literare.

Dacă le bifezi pe toate acestea, ai nevoie de zeci și sute de încurajări constante ca să nu renunți, pentru că nu scrii doar pentru tine și în capul tău, mereu scrii în relație, sprijinul comunitar e esențial ca să nu te oprești. E nevoie de un sat pentru a crește un copil poate fi la fel de bine și e nevoie de un sat pentru a scrie o carte.

Cu unele persoane sunt în continuare apropiată, cu altele mai puțin, dar le sunt tuturor recunoscătoare pentru susținere: cu ajutorul vostru am mers de fiecare dată mai departe.

Și a mai fost pandemia, prima parte a ei, cu starea de urgență și încetinirea tuturor lucrurilor din lume. Cu (încă) puține cazuri de COVID-19, dar multă frică și lipsa unui vaccin. Cu multă solidaritate. (Parcă) s-a oprit lumea, unii au copt pâine, au crescut culturi de maia, altele au dezvoltat pasiuni noi, alții și-au descoperit identitățile de gen sau sexualitatea – având pentru prima oară mai mult timp de introspecție, eu am gătit, am citit și am scris o treime din carte. S-au aliniat suficiente astre cât să fie posibil: faptul că nu mi se mai cerea nimic din exterior și nici nu aveam FOMO⁵, faptul că am primit temporar o indemnizație de lucrătoare în cultură de la stat pe care au putut s-o acceseze artiștii în România pe durata stării de urgență, faptul că nu puteam ieși din casă și ieșeam doar pentru plimbări și cumpărături, completând mereu declarații, iar afară era primăvară și străzile aproape pustii.

Locuiam cu chirie într-un bloc dintr-o intersecție foarte zgomotoasă, cu mult trafic, pe care nu o mai suportam. Era cel mai puțin creativ mediu posibil. Dar în acele prime luni de pandemie traficul s-a redus maxim. Vedeam pe geam doar niște mașini de jandarmerie cu girofarele mereu pornite. Era și îngrijorător, și distopic, în special dacă vedeai știrile. Oamenii mureau și nu părea că are cum să se termine.

Cu toate acestea, s-a creat un soi de bulă în timp care pentru scris mi-a priit.

Știu că am avut și noroc, și că liniștea aceea, chiar și temporară, a fost un privilegiu. Știu de toate persoanele care au fost prinse în situații abuzive domestice, de toți adolescenții queer blocați cu familii homofobe și transfobe, de toată violența polițienească crescută și aplicată în special persoanelor sărace sau rasializate.

Știu că de liniștea aceea, cât a durat ea, am avut noroc.

Dac-aș putea, norocul ăsta l-aș împărți cu toată lumea care a avut și va avea nevoie.

În rest, știam structura largă a cărții cam de la-nceput (am mai crescut-o în timp) și știam exact cu ce urma să se termine (a rămas la fel pe tot parcursul). Simțeam mai degrabă la nivel de senzație cât aveam până la final, poate cum simți, când vorbești cu cineva apropiat, cât mai vrei să-i spui din povestea pe care ai început-o. Cât spațiu emoțional mai ai, cât timp, câtă vervă. Habar nu aveam cât urma să dureze să scriu. Și am știut exact când am terminat de scris totul.

La scurt timp după lansarea cărții, îi spuneam terapeutei despre anxietatea pierderii relației cu scrisul, ca efect secundar al publicării și expunerii. Iar ea mi-a zis un lucru foarte cunoscut de mine când dau sfaturi, dar greu aplicabil în cazul propriei persoane, și anume că e nevoie de o pauză lungă și celebrări repetate ale reușitei după un asemenea proiect masiv, până să începi să te gândești deja la următorul. În special după ce ai dat atât de mult din sufletul tău oamenilor.

Și mi-a mai spus ceva care suna cam așa: odată ce ai scris și publicat această carte, poți să te relaxezi, să nu mai publici nimic niciodată și tot să consideri că ți-ai îndeplinit misiunea pe lume.

Când mă gândesc la asta, ceva în corpul meu se liniștește. E ok dacă mai public ceva peste zece, douăzeci de ani, sau chiar dacă nu mai public deloc.

Începând să lucrez la acest eseu, m-am blocat la prima propoziție. Să public un text, pe o platformă din Moldova, după ce am scris o carte despre Moldova? Poate unul dintre cele mai importante lucruri care mi-au permis să scriu cartea a fost distanța de locurile pe care le descrie. Faptul că nu (mai) sunt parte din ele. Faptul că o parte din mine își dorește atât de mult să fie. Întâlnirea acestor două realități și polarizarea lor, punctul de tensiune dintre distanță și acel dor de neîmplinit au făcut cartea posibilă.

La fel ca în procesul scrierii cărții, înainte să scriu eseul, mi-au apărut în fața ochilor persoane pe care le cunoaște adolescenta și copilul din mine. De la colegi din școala primară la colegi de liceu, de la rude la cunoscuți, de la prieteni apropierea cărora s-a pierdut în timp, la persoane cu care eram un soi de prietenă din dorința de a fi acceptată, dar mă mențineau într-un loc al negării de sine, persoane care credeau și ziceau că n-ar trebui să existe oameni ca mine. Lista e lungă și capetele lor apar ca la teatrul de păpuși pe scena minții mele, făcând tot felul de gesturi și mișcări pe care frica mea le dirijează.

Expunerea venită odată cu publicarea cărții a fost greu de dus. Poate pentru că-n istoria mea personală nu a fost safe să fiu văzută. Ca reacție la ce fac și scot în lume, sistemul meu intern e obișnuit cu mesaje contradictorii, ambivalente. E obișnuit cu laude, idealizări, admirație și superlative la fel cum e obișnuit cu denigrări, umilințe, critică agresivă și chiar ură. Două extreme, ambele dezumanizante. Dintotdeauna, când ieșea în față, nu știa ce urma să primească. Asta s-a întâmplat de foarte devreme, încă din prima relație prin care am cunoscut apropierea umană.

Pentru că am fost crescută într-un mediu care nu mi-a dat apreciere doar pentru că sunt, și mult din timp cine sunt a fost egalat cu ce fac, și am primit tone de presiune să fac, să fac, să fac, internalizând credința trebuie să demonstrez că merit să fiu – reacțiile la ce fac au căpătat o greutate aparte.

Expunerea am navigat-o și încă o navighez cu ambivalență. Mi-am găsit protecție în pseudonim, apoi am regretat și am vrut să mă arăt. Apoi mi-am găsit din nou protecție. Diferite părți din mine au vrut lucruri opuse. Am încercat, cât am putut, să fiu mediatoare, să le ascult, să le armonizez.

Frica să fiu judecată, rușinea, sentimentul de impostură, inadecvare, frica de a fi văzută și percepută, ca niște mărgele apar la posibilitatea expunerii și la ideea de a publica ceva, în special în Moldova, despre Moldova. Nu a scrie, ci a publica, a mă e x p u n e. E o diferență între scris și publicat, poate la fel ca între fantezia unei relații perfecte și realitatea haotică, non-ideală, a relațiilor dintre oameni.

Arătându-i un prim draft al acestui eseu unui prieten, mi-a spus că e vorba mult despre rușine și inadecvare. M-a invitat să scriu despre originea acestor sentimente. Dacă vin la pachet cu existența de persoană queer în lume și în literatură. Am stat cu întrebarea și am ajuns la ideea că nu există o singură origine. E o multitudine posibilă de origini, care s-au construit una peste alta. Felul în care m-am născut. Casa în care am crescut. Toată trauma părinților mei, moștenită. Toată trauma de atașament, de dezvoltare. Structura școlii, bazată pe competiție, ierarhie, agresivitate, umilințe și rușinare. Toată excluderea socială care a venit să le confirme – și aici da, trăiești mult shaming⁶ dacă ești persoană queer, dar la fel e pentru oricine care nu se înscrie în categoriile clare și considerate cele corecte, în lume și literatură.

Aș putea să trasez o linie clară, dar nu ar fi adevărat, nici complet. Trăim în societăți care ne transmit că e rușine la aproape fiecare pas pe care îl facem. În special dacă suntem femei sau persoane din diferite comunități vulnerabilizate. Dar nu doar, pentru că și identitatea celor puternici se construiește pe rușine, rușinea de a fi slab/ă. Poate că rușinea e una dintre emoțiile pe care le avem în comun cel mai mult, indiferent de identitățile noastre și contextele sociale din care facem parte. Diferă doar modurile în care o procesăm, acoperim, ascundem, delegăm și proiectăm pe alte persoane.

Când dezgropăm rușinea strat cu strat și o trăim, în prezent, cu o grijă și o prezență empatică, nu mai pot alți oameni să ne rușineze atât de ușor. Dar durează. Dezgroparea conștientă a rușinii e un proiect pentru o viață.

Parcursul meu post-publicare de până acum a fost mai puțin obișnuit. N-am avut turneu de lansări și lecturi prin țară, și pentru că nu mi-am dorit expunere-fest, și pentru că nicio editură mică nu organizează așa ceva. Dar am avut o lansare într-un cadru mai intim, o lectură la Bucharest Pride și alta într-o curte a unei librării mici din Berlin, toate m-au bucurat, au fost numai căldură. Am avut și lecturi la care nu am citit, dar am rugat prietene actrițe să citească un fragment sau două. La una dintre ele eram chiar în sală, care era o grădină, prietena mea Alini citea la microfon, iar vecinii au chemat poliția pentru că textul conținea cuvintele lesbiană și cum te fuți. A fost anecdota serii, m-am întrebat ce i-a deranjat mai mult, cuvintele licențioase sau lesbiană (care nu este un cuvânt licențios).

La unele premii m-am dus, la altele a mers altcineva pentru mine. La unele interviuri am răspuns, la altele nu. Când îmi recunosc frica, o las să treacă prin mine și merg puțin dincolo de ea, îmi plac mult întâlnirile cu cititoarele și cititorii. Când se topește anxietatea socială inițială, toate firișoarele invizibile care ne conectează. Ochișori sclipitori, multe întrebări, fețe pe care mișună emoția, experiențe și rezonanțe împărtășite, căldura circulând, un corp comun – vulnerabil, puternic. Comunitatea care se formează în jurul literaturii feministe, literaturii queer, e blândă și hrănitoare.

Chiar dacă nu a fost niciodată un secret complet, pseudonimul m-a protejat. Și pentru că a pus un soi de paravan între mine și lume, și pentru că a redirecționat cumva parcursul cărții, dezlipindu-l de prezența și imaginea mea ca persoană fizică.

Până acum am decis de fiecare dată să nu dau poze cu fața mea în promovarea cărții. Nu-mi place cultul autorului, individualismul și mistificarea din jurul unei persoane, ceva care se creează adesea când îți publici arta într-o societate hiperindividualistă.

Cu cât a crescut expunerea, cu atât am vrut să-mi țin existența de zi cu zi separată de cea a cărții. Dar e un proces continuu, schimbător, nu știu cum o să fie peste un an sau câteva luni. Îmi imaginam că această carte va fi citită de 100 sau 200 de oameni, într-o mică bulă. Faptul că a ajuns mult mai departe m-a schimbat și m-a dat peste cap. Încă nu știu cum te împaci și te așezi în această experiență. Am fost aruncată în ea ca prima oară în apă, încă învăț să înot.

Cât scriam, ca un motor de a merge înainte, am făcut un pact cu mine să nu mă gândesc la ce ar zice dac-ar citi oamenii care mă cunosc sau m-au cunoscut vreodată. Și, în special, oamenii care s-ar putea regăsi într-un personaj sau altul. Altfel nu aș fi scris.

În același timp, am făcut tot posibilul să scriu cu empatie și grijă; nu am scris multe lucruri pe care le percepeam ca prea vulnerabilizante pentru altcineva decât mine; am schimbat, am ficționalizat, am inventat multe piese de puzzle pe care le-am lipit de altele inspirate din realitate; am dat multor persoane să citească înainte de publicare și am rugat să-mi comunice ce li se pare neetic.

Mereu m-a interesat ce li se întâmplă scriitoarelor în relații cu oamenii care se pot regăsi în textele lor. Mama adoptivă și extrem de religioasă a scriitoarei lesbiene Jeanette Winterson, care i-a spus că desigur o să ardă în iad pentru că scris despre viața lor.

Mama autoarei de benzi desenate, Alison Bechdel, care s-a supărat pe ea după ce a scris lucruri intime despre familia lor în cărțile ei.

Maggie Nelson, care a scris Argonații într-o negociere constantă cu partenerul ei despre cum îl scrie pe el – personajul. Tot ea a zis că încearcă să scrie ca și cum ar ține (în brațe).

Apoi citeam în cartea Melissei Febos, Body Work, că dacă te inspiri dintr-o interacțiune cu cineva, lungă sau scurtă, pentru un personaj din cartea ta, e ca și cum îi faci o poză persoanei într-un moment în timp și o fixezi pentru totdeauna într-un album, în istorie. Chiar dacă e o imagine obiectiv pozitivă a persoanei pe care o înregistrezi, chiar dacă o flatează, tot e o imagine limitată și e proiecția ta. Tot reduce persoana la o poză. N-ai cum să captezi vreodată multitudinea unei ființe umane într-un text. Și-atunci, oricât de flatant ar fi, pentru persoana care se regăsește se poate simți ca o nedreptate. Și are tot dreptul.

Și chiar dacă faci tot ce poți să scrii empatic, blând, non-denigrator, cu demnitate – dacă scrii onest și nu creezi o imagine nerealistă, romantizată, idealizată, e posibil să superi.

Ai și putere când scrii despre oameni, adică mai mereu, pentru că mai mereu scriem despre oameni. O putere pe care e greu să o vezi dacă mult din ce trăiești în relație cu expunerea este frică, rușine, inadecvare. Dacă te simți mică și neînsemnată arătând creația ta lumii, cum să-ți simți puterea?

E o provocare.

Sunt oameni care mi-au spus să nu scriu niciodată despre ei și n-am scris (până acum), oameni care mi-au spus să le zic dacă am de gând să scriu despre ei, oameni care mi-au spus că le place acest tip de atenție și oameni care mi-au zis „mi-e frică ce-o să scrii peste zece ani despre mine" – din sentimentul lor de vinovăție pentru relația compromisă dintre noi. Sunt mulți oameni pe care i-am întrebat dacă li se pare ok cum am scris despre ei și oameni pe care nu, din diverse motive.

Faptul că unuia dintre frații mei i-a plăcut cartea mea l-am simțit ca pe o binecuvântare. M-am liniștit când părea că era mândru de mine, când mi-a văzut efortul și munca mai departe de ce putea să-l atingă în mod negativ. Am avut prietene care s-au simțit apreciate în felul în care am scris despre prieteniile noastre, și alte prietene care nu mi-au zis nimic.

O rudă conservatoare a fost la un cerc de lectură despre roman și a spus lucruri homofobe. Ca reacție la discursul ei, oamenii s-au ridicat și-au plecat din sală, ceea ce mi-a dat speranță.

Despre mama? Nu mi-e clar cum a digerat cartea mea. Când i-am spus că am scris-o, era lansată de câteva luni. Eram în vizită la ea la Chișinău cu două prietene apropiate. Eram după un curs de terapie, deschisă și încrezătoare. Eram îndrăgostită. Eram în contact cu puterea mea și rostul meu pe lume. Nu planificasem să-i spun, dar toate astea m-au deschis să o fac. Inițial a fost surprinsă și entuziasmată: ai scris o carte adevărată?!? De ce nu mi-ai adus-o s-o văd?! Instant fața i s-a schimbat în teamă: pentru că este cumva despre familie...?

I-am trimis-o imediat ce am ajuns înapoi acasă/în România. Mi-a scris de multe ori că abia așteaptă să citească, iar după ce a primit-o – nu mi-a mai zis mare lucru.

Deși materialul e ficționalizat, substanța emoțională a relației mamă-fiică e extrasă din experiența mea ca fiică a ei. E o trecere radicală de la poeziile romanțioase pe care i le dedicam în copilărie la o carte care să disece relația noastră, din perspectiva fiicei adulte. Știu doar că s-a bucurat la premii, ceea ce-a fost de așteptat, mereu s-a bucurat când am primit validare de la alți oameni și contexte care par importante, intelectuale, serioase, prestigioase. Din păcate s-a bucurat abia când am primit validare de la alți oameni.

De ce am ales și am vrut, totuși, expunerea? De ce am vrut să public ce am scris, cu toate provocările, cu toate barierele interne și externe, care a fost sensul? Nu aș putea da un răspuns mai bun decât o scriitoare și prietenă pe care o admir mult, Maria Martelli, care o citează la rândul ei pe scriitoarea Medeea Iancu, în acest interviu: „Scrisul are multe funcții, dar când scrii ceva, acel lucru e al tău și e valoros pentru că e al tău. […] Medeea Iancu a spus că «ce ai scris merită să fie auzit pentru că e vocea ta, iar tu, ca persoană, meriți să fii auzită»".

Abia traumele, viața în adversitate, violența, discriminarea, excluderea și toate lucrurile rele care ni se întâmplă în sânul lumii ne fac să ne chestionăm valoarea inerentă pe care o avem ca persoane pe pământ, demnitatea și faptul că aparținem de tot ce e viu, iar vocile noastre merită să fie auzite, așa cum păsările sau cățeii sau foșnetul frunzelor merită să fie auzite și nu se îndoiesc nicio secundă de asta.

Scriem ca să ne exprimăm și ne exprimăm ca să fim în relație cu lumea. Să publici, astfel, poate fi un mod în care participi la viață, nu te excluzi, nu te lași mereu în afară; chiar dacă asta ți s-a făcut în trecut. Oricât de dificilă a fost, este și poate să fie expunerea, mă bucur că (și) această poveste e acum parte din lume.

Când am văzut-o pentru prima oară în librărie, o parte de copil din mine a realizat abia atunci că am scris o carte. Am chițăit cu entuziasm și un zâmbet până la urechi. S-o țin în mână, s-o miros, să merg în secret în librărie, s-o caut ca pe-o surpriză și să-i fac poze pe raft. Să-i simt greutatea, materialitatea. Acesta era visul când eram (mai) mică și uite, s-a împlinit.

Când am luat primul premiu pentru debut în proză, prima mea emoție a fost rușinea. Felul în care am fost crescută a produs aceste mecanisme psihologice care mă fac să-mi fie rușine și pentru eșec, și pentru succes. Eșecul însemna că sunt ultimul om. Succesul însemna presiune, inadecvare, impostură, „merit eu asta?". Eram într-o sală care aplauda, înconjurată de persoane dragi care chiuiau și îmi strigau felicitări. O nevoie viscerală să dispar sub scaun. În alt moment aș fi avut acces la mai multe emoții, însă atunci aveam depresie. Depresia și rușinea sunt cele mai bune prietene.

Mai târziu, la masa de celebrare cu prietenele, se ciocneau pahare cu râsete, cu felicitări. Eu, complet disociată, în spirala rușinii mele, făcând efort să zâmbesc. Iubita mea îmi spune la ureche: orice ai nevoie acum, sunt alături de tine, e ok să nu te simți bine. Cât de important ca cineva să te vadă.

Pe drum spre casă, mi-am reamintit seara. Cum la lectura textului meu (citit superb de actrița Ioana Chițu) persoane conservatoare din sală s-au strâmbat, au pufnit, cum cineva a ieșit din sală. „Ce bine că s-a auzit textul ăla acolo, totuși" i-am spus lui A. în stația de autobuz. „Da, a fost un moment puternic. Ai făcut ceva foarte important pentru comunitatea noastră", mi-a zis, „să fii mândră de tine".

E complicat, pentru că etic vorbind, nu-mi plac aceste jocuri pe care le-am inventat ca societăți în formă de concursuri și premii. Nu-mi place că expresiile și munca artistică a mai multor persoane sunt comparate și distribuite pe niște locuri într-o ierarhie. Nu-mi place că foarte multe rămân pe dinafară. Pentru mine, e ca și cum ai alege câteva frunze dintr-un copac sau câteva plante dintr-o câmpie și le-ai da locul unu, doi, trei, ignorând universul luxuriant din jurul lor.

Ce vreau să spun e că se scrie multă literatură valoroasă, ajunge să fie publicată mult mai puțină, și o parte mică ajunge să fie recunoscută prin premii. Apoi se creează iluzia că cele recunoscute sunt (mai) valoroase, pentru că așa funcționează structurile sociale de recunoaștere și valorizare. Acest proces lasă foarte multe persoane pe din afară și crește polarizarea falsă dintre succes și eșec, succesul în povestea asta fiind să câștigi un premiu, eșecul – să-l pierzi. Însă e o iluzie, pentru că reușita se întâmplă deja când arăți curajos părți din tine prin arta ta lumii, și măcar un om te ascultă și spune: în cuvintele tale am găsit ceva ce m-a hrănit.

Sunt curioasă despre cum am putea găsi modalități în care munca artistică a cât mai multor persoane sa fie apreciată și recunoscută, fără a i se da note sau locuri, ci mai mult ca un proces colectiv în care celebrăm câmpia întreagă și fiecare plăntuță în unicitatea ei sclipitoare.

E complicat și pentru că aceste cărți queer, feministe au început să fie invitate la masa Literaturii abia recent. Adesea sunt excepția. Când ești autoarea unei literaturi care până mai ieri era sau inexistentă, sau invizibilă, sau denigrată în peisajul literar local, și te întrebi cum să te raportezi la un premiu sau la o invitație la un mare festival de literatură, ai de explorat mai multe dileme. Ești invitată pentru că a avut loc un progres și chiar s-a deschis discuția elitelor literare spre mai multe voci, sau pentru că au nevoie să bifeze indicatorii pentru diversitate? Chiar vei fi ascultată sau te vei trezi din nou în mijlocul unui consens al culturii dominante și îți va fi răstălmăcită viziunea și realitatea? Există șanse reale să fii inclusă sau vei fi iar rățușca cea urâtă?

La final de martie se fac doi ani de când a apărut romanul pe lume. Îmi amintesc lansarea, era în cadrul unui festival de trei zile, sutele de emoții care m-au traversat în acele trei zile, corpul meu parcă prea mic să le (con)țină. Îmi amintesc repetându-mi să scriu în jurnal, să descriu, să fixez undeva toată acea efervescență, să nu uit, primul autograf pe care l-am dat, primele câteva zeci de cărți care s-au vândut atât de repede că n-au mai rămas pentru lansare, toate persoanele iubite care au fost în sală, prietena mea cea mai bună care a filmat totul, cealaltă prietenă care a plâns lângă mine, figura fratelui meu în spatele sălii, persoanele care m-au așteptat la final să-mi mulțumească pentru această reprezentare. Într-un final, în română.

Nu am apucat să scriu nimic în jurnal, însă am undeva o capsulă care păstrează amintirea conexiunii și aprecierii de-atunci, disponibile oriunde te găseai. La festival au mai fost niște zeci de lecturi queer fermecătoare prin forța și fragilitatea lor (au citit Maria Martelli, Alexandru Adam, Ada Eliane, Mădălina Oprea, Ileana Negrea, Emilian Lungu, Laura Sandu, Nóra Ugron, Tudor Pop și multe alte scriitoare parte din Cenaclul X⁷, pe care le admir cu totul și cu totul), au fost câteva zile de literatură vie, adevărată, generatoare; un corp comun a pulsat. Era deja viitorul în acțiune. Ce bine că Dezrădăcinare a apărut chiar acolo. N-am fost niciodată singura/singură.

Sper ca până la sfârșitul vieții mele să mai citesc ceva scris de tine, conținea un mesaj de mulțumire de la o cititoare.

Deși am resimțit alte mesaje similare ca o presiune (să vedem ce mai scrie în continuare), acesta m-a înduioșat. Acel până la sfârșitul vieții parcă mi-a spus că am timp, mai am mult timp.

Poate cel mai emoționant lucru, care a dat sens acestei publicări și tuturor provocărilor ei, sunt mesajele de la toate persoanele pe care povestea asta le-a atins cumva. Chiar dacă nu am știut mereu cum să le internalizez, să le simt, cum să las toată această apreciere să mă cuprindă, știu că sunt recunoscătoare fiecărei persoane care și-a luat din timp și și-a făcut curaj să-mi trimită un mesaj vulnerabil, în care îmi zicea cum a trăit această carte și ce a trezit în ea. Toate persoanele care mi-au mulțumit pentru că s-au simțit validate, auzite, văzute; care mi-au spus că au găsit acolo ceva liniștitor sau vindecător; sau pe care le-a inspirat să scrie și ele, le-a dat o permisiune sau un impuls.

E o onoare că am putut oferi ceva lumii care să fie primit (și) așa, în special comunității din care fac parte.

În acești doi ani m-am schimbat. Nu mai sunt atât de atașată de identitatea mea de scriitoare și nici nerăbdătoare să demonstrez. Nu mai vreau neapărat să scriu și să public cât mai curând, ca să nu uite lumea de mine. Am uneori îngrijorări legate de scris, dar nu mă copleșesc, pentru că mai mult decât a-mi pune sensul în dorința de-a scrie ceva nou din nou și din nou, vreau să locuiesc într-o viață unde sensul e în majoritatea lucrurilor simple, sau complicate, pe care le fac. Nu știu când o să fiu acolo cu totul pentru că iarăși, ca toate cele, e un proces.

Relația cu locul din care vin, durerea și dorul despre care vorbeam la început nu s-au schimbat neapărat, chiar și după această întreagă călătorie cu scrisul și publicatul unei cărți despre asta. Poate și pentru că avem în continuare o relație la distanță, eu și Moldova. Însă relația asta, așa cum e ea, e a mea și mă formează. Probabil încă mult timp părți din mine vor căuta cum să ajungă acasă.

Un pic mai important a devenit să fiu prezentă și să găsesc puncte de conexiune cu lumea; fie într-un apus la care mă uit pentru jumătate de oră, fie în zborul unui pescăruș văzut chiar de aici, prin geamul din fața biroului, sau în crengile copacilor pe care le privesc de câteva ori pe zi cum se leagănă și mă minunez cum reușesc să se schimbe odată cu anotimpurile, și-n același timp – să rămână la fel. Printre cuvintele acestei propoziții am tot ridicat ochii spre cer și de fiecare dată l-am găsit diferit, acum zece minute era roz pufos, vălătuci de vată de zahăr, cu stoluri de păsări negre ridicându-se și dispărând după blocul din față, acum e albastru închis și pustiu, cu o dâră albă lăsată de un avion; ce-i asta, dacă nu o simplă vrajă?

M-am deschis mai mult spre senzații și spre toate aceste lucruri mici și aparent neînsemnate, dar care înseamnă totul de fapt, pentru că ele construiesc prezentul. Am descoperit că pot să învăț în mai multe feluri decât din cărți, și așa am început să citesc mai puțin și să ascult mai mult, fără să mă simt vinovată.

Uneori scriu sau am impulsul să scriu, dar tind spre locul în care scriu înseamnă trăiesc, la fel ca respir, iubesc, mă mișc, visez, mă supăr, plâng, renunț, disper, sper și atâtea altele.

Nu mai sunt persoana care a scris romanul, însă persoana aceea e parte din mine și ea m-a adus până aici. Relația mea cu scrisul a fost schimbată și de publicare, și de transformările mele interne. Niciodată nu e doar un motiv, nu știu care a contat mai mult, cum ar fi fost altfel, și nici nu contează. Schimbarea nu e pozitivă sau negativă, e doar diferită.

Caut noi forme pentru această relație, noi carcase s-o adăpostească, caut cum să mă desprind de presiunea și de așteptările pe care le simți după ce publici o carte și devine, cumva, populară. Caut energia care mă chema și mă anima, care îmi punea în mâini o luminiță și ușor-ușor o creșteam din cuvinte, tot ce s-a întâmplat cu mine și scrisul meu înainte s-ajungem în ochii lumii.

Vreau să scriu despre toate lucrurile mici și neînsemnate, tot ce aparent nu e important sau strălucitor, despre cum se simt pașii mei pe pământul pădurii în comparație cu pașii de pe asfalt, despre o frunză mică și despre lumina care trece prin ea. Despre cum se simte blănița pisicii în palma mea, despre cum se uită la mine cu privirea ei verde smarald, cum a sărit de vreo zece ori peste laptopul meu în ultima oră sau despre cum găsește constant noi strategii ca să-mi fure mâncarea din farfurie, despre pernițele ei care se mișcă pe pieptul meu ca niște mici ciupercuțe.

Vreau să adun, să adun, să adun aceste notițe ca pe niște scoici de pe plajă, să le aduc în buzunare acasă (când de fapt ele sunt cele care mă aduc pe mine).

Sper să nu fie asta singura carte pe care am publicat-o. Dar dacă e, cumva, sunt mulțumită. Mă bucur și îi/vă sunt recunoscătoare.


PS: în scrierea acestui eseu m-au ajutat cu feedback și multe încurajări două prietene/doi prieteni și vreau să le mulțumesc. Andrei și Andy Andreea, susținerea voastră înseamnă foarte mult pentru mine. <3