În cărticica medicală nou-nouță, pe foile albe cu linii negre, plutea solitar un cuvânt ca o sentință – schizofrenie. Era scris răspicat de o mână fermă de medic. Ar fi vrut să-l mâzgălească, să rupă foaia și s-o arunce cât colo.
„Cum o putut ea să-l scrie așa, pe prima pagină?”, se întreba indignată Elena*. Până acum rostise sau i se vorbise de multe ori despre diagnosticul ei, dar era prima dată când îl vedea scris atât de clar și precis. Abia acum, la doi ani de la prima criză care-i schimbase viața.
„Tu nu simți că cu tine ar fi ceva greșit”
Mă întâlnesc cu Elena la unul din cele 40 de Centre Comunitare de Sănătate Mintală din țară. E martie, iar Baba Dochia își face de cap după geam. Umbrela Elenei stă deschisă să se usuce în biroul unde stăm de vorbă. Pe masă și pe rafturi sunt aranjate flori și decorații din hârtie, confecționate de mână. În timp ce-și plimbă privirea printre ele, Elena își spune povestea.
Tocmai terminase clasa a noua și împlinise 16 ani. S-a înscris la un colegiu din Chișinău și s-a mutat la cămin. Viața ei de adolescentă independentă abia începuse: traiul palpitant la cămin, coletele de la părinți, explorarea unui ditamai oraș – toate adiau a nou și interesant.
În a doua săptămână de cămin, Elena a avut prima criză. Nu știe nici azi ce a cauzat-o – stresul mutării, ruperea de sat și părinți, ceata de tineri care se perindau gălăgioși pe coridoarele căminului… Acea noapte de vineri spre sâmbătă, acel iureș incoerent de gânduri și senzații se află astăzi în ceață în mintea ei. „Nu-mi amintesc cum am ajuns la gară. Îmi amintesc că n-am plătit șoferului de rutieră cu care am venit în sat la părinți. El nu m-a dat jos din transport, cred că m-a înțeles…”, își amintește Elena. Cu tonul ei cald, dar reținut, alege cu grijă cuvintele de parcă ar culege fructe dintr-un pom, temându-se, parcă, să nu aleagă unul stricat sau greșit.
Părinții au simțit că ceva nu e în regulă cu copilul lor. Elena vorbea dezlânat, povestea fantezii cu sfinți și Maica Domnului și i se părea că televizorul îi vorbește. „Tu nu simți că cu tine ar fi ceva greșit. Cei din jur observă că ceva nu e bine, că vorbești mult, incoerent, că ești agitat, că te comporți ciudat”, povestește Elena. Primul ei instinct de a veni acasă la părinți a fost unul corect. Ei și-au dat seama că fiica lor are nevoie de ajutor profesionist și la scurt timp au internat-o la un spital din Chișinău, unde a stat timp de trei săptămâni.
Îmblânzirea
De atunci, Elena a trecut prin mai multe crize, spitalizări în capitală, discuții interminabile cu psihiatri și runde de medicamente care o lăsau somnolentă și amorțită. Auzea tot mai des cuvântul care i-a devenit diagnostic și care a tulburat-o atât de tare când l-a văzut scris negru pe alb – schizofrenie.
Dar cu timpul și cu ajutorul familiei a învățat să-l stăpânească. Părinții Elenei au fost cei care au bătut alarma de fiecare dată când simțeau că nu e bine și venea o criză, însoțind-o la specialiști și tratament. Și Elena devenise mai pregătită. „Primul semnal era că îmi pierea somnul. Apoi începeam să vorbesc incoerent, iar asta observau deja ai mei”, explică ea. Atunci își dădea seama că are nevoie de ajutor și mergea cu părinții la Chișinău pentru tratament psihiatric.
În afara spitalizărilor, în acei ani Elena nu a luat tratament medicamentos. „Asta a fost greșeala noastră… Boala trebuie ținută sub control prin pastile luate permanent, dar noi nu știam.” Crede că a fost un mare noroc că au ocolit-o crizele în timp ce a fost însărcinată și a născut un copil. Totuși, se mai întâmplau. Au mușcat din plin la doi ani de la nașterea copilului, când a ieșit la muncă.
„Familia niciodată nu m-a judecat”
În acea perioadă Elena își dorea să câștige ceva bani, iar băiețelul era destul de mare ca să fie lăsat în grija bunicii. „Voiam tare să mă angajez, cât se putea de stat acasă?”, întreabă retoric Elena.
A făcut practica la poștă, care a lăsat-o stoarsă emoțional. Nu mai dormea bine. Se agitase prea mult. A mers la bancă, unde ritmul alert, zgomotul, vocile din jur au lăsat-o într-o mâzgă de emoții ca o ceață. Era ea, criza, care se apropia iute, pregătită să-i sară în spate de după colț. Și a sărit.
„Fiecare criză era tot mai greu de suportat, mai gravă decât cealaltă”, spune Elena. De astă dată, și soțul cu socrii i-au fost alături. „Familia niciodată nu m-a judecat, nu le-a fost rușine cu mine. Am avut mare susținere de la ei”, recunoaște Elena. În acea perioadă, când criza a fost succedată de depresie, Elena și-a făcut două promisiuni. Prima, că va urma tratamentul anti-psihotic toată viața, luând pastila în fiecare zi ca să-și țină boala sub control. A doua, că nu se va mai angaja cu normă întreagă și nu se va mai expune la stres și nesomn.
De opt ani Elena nu a mai suferit nicio criză. Cuvântul „schizofrenie”, scris apăsat în cărticica medicală, n-o mai urmărește ca în trecut. Mărturisește cu naturalețe că uneori uită de diagnostic și duce o viață cât se poate de normală.
Prețul păcii
În fiecare seară Elena bea pastila care o ajută să se simtă bine. Tratamentul este combinat cu somn suficient și un mod de viață sănătos. Însă pacea a venit cu un preț.
„Foarte, foarte tare mi-am dorit încă un copil”, spune Elena aproape șoptit, iar cuvintele se frâng în timp ce vorbește. A tot întrebat medicii dacă există vreo șansă să fie însărcinată și să continue tratamentul anti-psihotic în același timp. Medicii i-au explicat că tratamentul ar putea afecta fătul și riscul ar fi prea mare.
„Mi-au spus că nu se fac testări pe femeile însărcinate și nu știm ce influență poate avea asupra copilului. Eu nu pot întrerupe tratamentul în niciun caz… Nu vreau să mă întorc acolo unde am fost”, recunoaște femeia. Pentru Elena, criza e un loc, o stare foarte precisă în care nu vrea să mai ajungă niciodată.
Ia aer în piept și hotărăște să continue. „Băiețelul meu mă tot întreba: «mama, când o să am un frățior?» și a trebuit să-i explic că mama nu poate… Cred că soțul meu s-a resemnat înaintea mea”, spune cu un ușor tremur în voce.
În schimb zilele Elenei sunt colorate de grija pentru fiul ei, traiul liniștit la sat și lectură. De la „Pe aripile vântului” la cărțile lui Jane Austin, povestește însuflețită despre romanele care-i aduc o satisfacție nemăsurată. „Tratamentul îmi poate afecta memoria și încerc s-o antrenez”, se justifică ea pentru plăcerea-i nevinovată.
„Să ieși din casă și să vii la centru deja e o realizare”
Acum nouă ani Elena a ajuns la centrul de sănătate mintală în calitate de beneficiară. Iar de anul trecut femeia este angajată aici. Este susținătoare de la egal-la-egal la centru, unde comunică cu beneficiarii – persoane cu tulburări de sănătate mintală și de comportament. Mulți dintre ei, ca și ea, cu schizofrenie.
„Îmi place să vorbesc cu ei”, spune Elena cu afecțiune. „Faptul că ei ies din casă și vin la noi e o mare realizare. Le reamintesc că trebuie să continue tratamentul numaidecât. Eu știu că te saturi de pastile. Îți pare că ești bine și nu mai trebuie să le iei, dar nu e așa. Când ai diagnostic, trebuie să te ții de tratament în fiecare zi”, spune ea cu fermitate.
Înconjurată de trandafirași, inimioare și lalele din hârtie, Elena pare stăpâna unei lumi de poveste în miniatură. Ghidată de specialiștii de la centru, organizează cu cei care vin aici ateliere de muncă manuală și activități în grup. „A venit primăvara și am confecționat flori din hârtie. De Ziua Îndrăgostiților am lipit inimioare, sunt aici pe undeva…”, le caută ea cu privirea. Unii dintre ei își spun durerea, alții tac, dar toți vin într-un spațiu unde sunt înțeleși și se simt mai puțin singuri.
E trecut de amiază, iar Elena trebuie să-și ia fiul de la școală. „Da, mama o să vină… La fără cinci unu ieși ca de-obicei în fața școlii”, îl instruiește ea cu răbdare. Între timp, ninsoarea nepoftită de martie s-a oprit. Un soare timid, dar binevenit, se arată tot mai sigur pe sine de după nori.
*nume schimbat
Acest articol apare în parteneriat cu proiectul moldo-elvețian MENSANA – „Suport pentru reforma serviciilor de sănătate mintală în Moldova”. Conținutul acestui articol nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorului.
