Intru alături de fratele meu în clădirea veche care pare să fi fost un centru de tineret sau o grădiniță cândva demult. Merg condusă de vocile de copii și ajung în holul de așteptare. Nu e nimeni acolo, văd doar încălțămintea lăsată la ușă, care mai mici, care mai mari. E cam frig, așa că îl ajut pe fratele meu să îmbrace hainele sportive cât mai repede. Suntem programați la ora 15:00, așa că la ora fixă toți copiii și părinții ies din sală, mulțumind terapeuților, semn că e rândul nostru să intrăm.
Când pășesc în sala de terapie, mă lovește un val de căldură și de lumină, la vederea inventarului colorat și circuitelor detaliate. O altă lume este afară după ușă, holul friguros, orașul ploios și plin de noroi, iar o lume paralelă este în sala centrului de reabilitare. Nu am mult timp să mă gândesc la asta: Doina, se apropie de noi să ne pună la treabă.
Doina Mafteuța este medică, kinetoterapeută, psihopedagogă, terapeută ABBA și specializată în reabilitare psihomotrică, senzorială și comportamentală. Pe lângă aceasta, ea este fondatoarea și administratoarea unui centru de reabilitare și recuperare pentru copii cu nevoi speciale din Chișinău. Copiii care frecventează centrul au vârsta cuprinsă între 2-18 ani și au dizabilități precum tulburarea de spectru autism – aproximativ 75%, retard mental, paralizie cerebrală, sindromul Down. Terapeuții lucrează în primul rând cu creierul copilului, creând diferite focare de acțiune în anumite zone ale acestuia prin mișcare, sport și terapie ocupațională. Sesiunea se petrece sub ghidarea unui specialist, mereu alături de un părinte sau îngrijitor.
„Mișcarea este viață.”
„Dezvoltarea intelectuală este vârful piramidei. Dacă analizezi piramida învățării, mai întâi se dezvoltă zona senzorială, după cea motrică, de socializare și mai apoi cea intelectuală.”, spune Doina. Același principiu se aplică și în cadrul centrului de reabilitare, punându-se accent mai întâi pe dezvoltarea simțurilor și motoricii copiilor cu dizabilități, iar mai apoi și a capacităților intelectuale, în dependență de abilitățile și diagnoza fiecărui copil în parte.
Centrul are mai multe încăperi, prima din ele fiind sala de neuropsihomotricitate, unde se lucrează asupra conștientizării corpului și a orientării în spațiu, urmată de sala de integrare senzorială.
Sala de psihomotricitate are diverse circuite unde copiii cu dizabilități învață să pășească corect, să ridice picioarele, mâinile, să realizeze anumite sarcini cu mingi sau alt inventar sportiv. Copiii cu autism, de exemplu, nu își pot coordona pe deplin corpul, iar terapeuții de la centru le oferă structura pentru a învăța și pentru a activa diferite zone ale creierului prin mișcare.
„În urmă cu 7-8 ani spuneam în toate interviurile că în aproape niciun centru nu se practică psihomotricitatea, dar acum a apărut peste tot, inclusiv kinetoterapie, integrare senzorială. Cu asta trebuie de început reabilitarea copiilor, nu cu intelectul.”
Pentru a completa piramida învățării, Doina și echipa sa au deschis în ultimii ani un program socio-ocupațional și comportamental, unde pun accent pe partea intelectuală și dezvoltarea abilităților precum învățarea numerelor, literelor, formelor, scrierea, desenarea și altele.
„Eu zi de zi lupt lupt nu doar cu mentalitatea părinților, dar și cu cea a altor specialiști din domeniu. Eu sunt de părerea că toate tipurile de terapii trebuie practicate în concomitent, deoarece activează diferite regiuni ale creierului.”
„Acum sunt și profesoară, și medică, și polițistă.”
Când era copil, Doina știa că trebuie să ajute oamenii, dar nu știa cum. Ea visa să devină profesoară, medică sau polițistă, iar acum, la centru le face pe toate. Învață copiii, vorbește cu părinții, mai creează disciplină și ordine în sala de antrenament. În cadrul practicii din timpul facultății de psihopedagogie, a întâlnit într-o grădiniță un copil cu autism și după câteva lecții cu el, a decis că reabilitarea copiilor cu dizabilități este domeniul în care vrea să se dezvolte ca specialistă.
Doina este și ea o amatoare vădită a sportului. A practicat fotbal mai bine de 8 ani și acum este arbitră la Federația Moldovenească de Fotbal. Astfel, după absolvirea în paralel a facultăților de medicină, psihopedagogie, iar mai apoi kinetoterapie, și-a confirmat că mișcarea este un element cheie în reabilitarea copiilor cu dizabilități. „După mai bine de 8 ani de sport, deja știam cum se încălzește fiecare parte a corpului și cum decurge un antrenament, iar tot ceea ce am făcut a fost să aplic aceste cunoștințe în lucrul cu copiii.”
Doina a absolvit mai mult de 20 cursuri în afara țării, pentru a se specializa în activarea diferitor regiuni ale creierului în cazul copiilor cu dizabilități. În cadrul facultății de medicină, a auzit despre autism, sindrom Down, paralizie cerebrală sau alte boli rare doar într-o clasificare generală în anul IV. Din păcate, studiile universitare nu oferă posibilitatea de a te specializa în domeniul, iar situația este similară la psihopedagogie și masterat.
Terapeuta cu ușile deschise
Am intrat în sală și sunt surprinsă de modul cum are loc sesiunea de terapie. Ghidat de Doina și echipa de la centrul de reabilitare, părintele este alături de copilul său pentru a-i indica ce sarcini trebuie realizate și ce traseu trebuie să parcurgă. Ușile nu sunt închise, ci părintele sau membrul familiei face parte plenar din acest proces și este alături pentru fiecare pas și rezultat. Îl iau de mână de fratele meu și începem a alerga pentru a ne încălzi. Îi dau indicații să meargă la pas rapid, încet, pe cerc, înainte, înapoi și învăț să îl îndrum. Acesta este principiul după care Doina și echipa sa lucrează la centru: părintele, copilul și terapeutul fac echipă.
„Părintele este ancora copilului în lumea noastră.”
Procesul de reabilitare a copiilor cu dizabilități este unul anevoios, iar progresul care apare după multă muncă poate părea nesemnificativ. Este greu să le comunici asta părinților și să îi convingi că în final, toate eforturile lor de a-și înțelege propriul copil vor da roade. Doina îmi spune că cel mai greu pas pentru familie este acceptarea dizabilității și frica de a nu vedea copilul integrat în societate, dar atunci când părinții trec de acest pas, ei sunt gata să miște munții din loc.
Într-o țară în care dizabilitatea este văzută ca o pedeapsă pentru faptele părinților, ca o povară sau ca o boală contagioasă, este greu să-ți aduci copilul la locul de joacă sau să-l înscrii la grădiniță. Integrarea în societate rămâne a fi una din cele mai mari temeri ale părinților, care îi împiedică să acționeze și să recunoască că au nevoie de ajutor. Odată ce apar primele progrese în procesul de reabilitare, părinții încep să aibă încredere în copilul lor și în ei înșiși. La centru, Doina este acolo pentru ei ca un scut protector, care îi ferește de stereotipuri și de „gura lumii”.
„Nu trebuie să atragi atenția la ce spune lumea sau să fii dependent(ă) de părerea oamenilor, pentru că ei nu sunt în pielea ta. Nu au nopțile nedormite pe care le ai tu, momentele astea dificile, în care tu, pur și simplu, ca părinte nu mai reziști psihologic, să faci față la toate încercările la care te pune copilul tău.”, le spune Doina părinților.
„Acum, după 7-8 ani de muncă în domeniu, simt că obosesc.”
Atunci când atâtea familii îți calcă pragul, este greu să nu absorbi părți din istoria lor și să nu empatizezi. La final de antrenament, fiecare pereche de părinte-copil își ia rămas-bun de la Doina, iar ea le spune că îi așteaptă și data viitoare, la aceeași oră. Copiii o îmbrățișează și se țin de picioarele ei, iar ea face schimb de priviri cu părinții ca o prietenă care știe ce se ascunde după zâmbetul tău. Are doar 10 minute până următorul grup se încălzește și până trebuie să fie pregătită pentru o nouă sesiune. Bea un gât de apă, ne conduce și închide ușa în urma noastră. Noi plecăm, iar pentru Doina începe o nouă lecție.
Pentru o perioadă lungă de timp, Doina nu a avut pauze de la activitatea de la centru. Ea este de părerea că atunci când copilul lipsește mai mult timp de la sesiunile de terapie, tot progresul pe care l-au făcut împreună s-ar putea șterge. După mulți ani de activitate fără vacanțe, Doina a înțeles că va avea nevoie de timp liber, pentru a le putea oferi familiilor de la centru energia de care au nevoie.
„De foarte multe ori ajungeam în momente în care simțeam că nu mai am putere, însă când vine părintele și îmi spune: „Uite ce a făcut copilul meu!”, mă motivează să fac și mai multe pentru ei.” Doina a preluat și ea, la rândul ei, o lecție importantă de la copiii de la centru: să nu cedeze niciodată și mereu să riște, pentru că doar așa va obține rezultate.
Când am întrebat-o cum ar arăta centrul perfect pentru ea și de ce resurse ar avea nevoie pentru a se extinde, Doina îmi spune că i-ar trebui minim un hectar de pământ. Terenuri de sport, bazin interior și exterior, călărie, sere pentru grădinărit, săli pentru logopedie și terapie ocupațională. Strălucirea din ochii părinților se reflectă în cei ai Doinei, pentru a-i oferi motivație să caute resurse pentru noi programe și circuite de reabilitare pentru copiii cu dizabilități, dar și resurse interioare, pentru a putea rezista presiunii emoționale a meseriei sale.
Un text de Laura Catarău
