La casa de lângă plopi e forfotă mare. De fiecare dată când vine tata din Rusia, casa noastră se umple cu vecini. Oameni pe care nu-i vedem în curtea noastră decât rar sau mai deloc. Prezența lor mă irită, o tratez ca pe o lingușeală și îi detest, pentru că îmi fură ceva de neînlocuit – timpul cu bărbatul pe care abia de îl văd. Ultima oară a bătut în geam când fratele meu avea trei ani. A adus, ca de fiecare dată, ciocolate și câteva haine, nu a uitat și câteva palme pentru fratele meu, care nu-l cunoștea și nu voia să vină la el în brațe. Sângele de pe buza copilului de trei ani stă bine amprentat pe circumvoluțiunile creierului meu. În amintiri, mama încă își liniștește puiul și își înjură bărbatul.
În acel august pe sfârșite, tata mai avea pumni la el.
Știu că atunci când oaspetele pe care îl numesc tata bate noaptea târziu la geam, casa modestă și lipsită de electricitate va fi umplută cu lacrimile mamei. În zadar lovesc bezna nopții cu urlete și rugăminți. Vecinii sunt surzi, muți și orbi. Iar dimineața devreme sunt atât de mirați de prezența lui, încât dau mâna și pleacă la bar, la o sută de grame, apoi se adună sticle de vodcă, vin, lichior și muzică. Casetofonul nou-nouț rulează casete cu cântecele în vogă din anii 2000.
Încerc din răsputeri să nu aud ciocnitul paharelor, Тополиный пух, Ветер с моря дул. Îmi concentrez atenția pe zborul ciorilor care își au cuiburile în plopii falnici, singuratici și bătrâni. Deduc acest fapt analizându-le coroanele, pe alocuri, cu crengi uscate. În unii, vecinii și-au înfipt topoarele și ferăstraiele, i-au doborât și i-au băgat în sobe, să le fie cald, să le fie bine, în timp ce pe ulița înghițită de obscuritate, bărbații își bat femeile și își înjură copiii.
Nu e pentru prima dată când piciorul tatei atinge fruntea mamei. Nu e pentru prima dată când părul mamei se transformă într-o cârpă de podea, iar carnea îi devine vânătă. Nu e pentru prima dată când prenumele mi se schimbă în Cățea, iar întrebările „Ce ți-a dat mă-ta și tat-tu?” sunt ca niște benzi de film, rulate încontinuu. Nu e prima dată când caut să aflu cum arată Iubirea.
Numai ciorile alungate cu ajutorul sperietorilor, confecționate de vecinii harnici, îmi sunt alinare… Le urmăresc planarea. Le ascult croncănitul zgomotos, privind cum se ascunde vântul printre penele trecute peste iernile grele, toamnele ploioase, primăverile târzii și verile fierbinți. La fiecare zbor pe care îl etalează în văzduh, cerul e diferit. Uneori, sumbru, ca în zilele când tata poposește în prag și strigă în gura mare: „Unde îți sunt, bleadi, țâncii?”.
Alteori, senin, când sunt doar cu mama și alerg desculță prin ploaie. August e un fel de cer înghițit de nori, iar plecarea tatei prezice revenirea soarelui. Niciodată nu știu când vine sau când pleacă. Știu că vine acasă doar atunci când plec undeva. Însă acel „undeva” îmi e greu să-l pronunț. Vecina de peste drum îmi spuse că e un fel de grădiniță, doar că nu voi dormi la amiază. Mare lucru nu înțeleg, nu știu cum arată grădinița. Nu am frecventat-o. Grădinița mea e fratele mai mic, de care am grijă, prietena mea cea mai bună și drumurile prăfuite unde ne jucăm toți copiii până seara târziu. Știu că acolo, la grădiniță, copiilor li se dă de mâncare.
Mănânc și eu pâine coaptă de mama și zeamă pregătită de tanti Marusea, o femeie mărunțică, scundă și cu burta mare. Când râde, toți copiii din mahala cred că stomacul îi va exploda și că nu va avea cine să ne mai dea castraveți și farfurii pline cu lapte și tăieței de casă. Însă frica de a pune întrebări și necunoscutul suscită în adâncul sufletului o îngrijorare pe care nu am cui să o împărtășesc, nici nu știu ce să fac cu ea. Găsesc o soluție: fiecare deget îmi e salvarea. Fiecare unghie roasă și scuipată îmi ameliorează durerea din piept. Cum zice mama, acolo se află sufletul și de el trebuie să avem grijă. Iar eu vreau mai puțină apăsare, mai puțină durere.
Când scuip unghia de la degetul mic, mă trezesc cu mama la ceafă. „De mâine vei fi la școală”, îmi șoptește ea, în timp ce îmi arată un ghiozdan verde, imprimat cu mașini. Adus de tata tocmai de la Moscova. Fusta și cămașa albă așezate cu grijă pe scaunul învechit, dar proaspăt vopsit. Aflu cum se cheamă acel „undeva” care e un fel de grădiniță, unde copiii învață să scrie, să citească, să calculeze și să rezolve probleme. Prea multă informație într-o singură zi. „Mâine vom pleca la piață să luăm pantofi.”
Pantofi de lac, cu curelușă. Tata alege împreună cu mine. Banii îi ține în buzunarul costumului de sport. El e capul casei. Datorită acestui statut își permitea să ne lovească, să ceară de la mama bani, chiar dacă în lipsa lui numai ea avea grijă de noi. Voiam să-l întreb de ce vine așa de rar și de ce în fotografiile pe care le aduce sunt mese pline, alcool și el zâmbește, iar la noi e frig, masa goală, mama plânge des și iarna trecută a leșinat de foame, de frig, de oboseală, după ce a cărat un copac mare și greu, ca să aprindă focul.
Însă la noi în casă întrebări nu se pun. Stau ascultătoare, tăcută și cuminte. Vânzătoarea așază atent cartonul pe pământul proaspăt plouat. Sunt întrebată de vreo două ori dacă îmi plac, dacă nu-mi strâng degetele. Îi descalț, apoi îi încalț pe ambii. Merg la dreapta, la stânga, înainte și înapoi. Răspund de vreo trei ori „da” la întrebarea: „Precis nu te strâng?”. Tata nu întârzie să-mi aducă aminte că alții nu-mi mai ia, iar dacă mă voi niorlăi că mă strâng, voi umbla desculță. Îl privesc printre gene și vreau tare să-i spun că umblatul desculță nu e ceva nou pentru mine și că e un tont de nu se pricepe la cumpărat ghiozdane. Mi-a luat unul pentru băieți, iar mie nu-mi plac mașinile, și ghiozdanul nu se potrivește cu pantofii. Însă știu că tăcerea mă va scăpa de câteva palme și o voi salva pe mama de câțiva pumni, în timp ce îmi va lua apărarea.
Vânzătoarea îmi întinde sacoșa cu pantofi și îmi repetă apăsat de vreo trei ori că sunt deja mare. Memorez o înjurătură, pe care o repet de vreo zece ori în gând. „Bleadi, bleadi, bleadi, bleadi…” Mă obosește să aud: „Ești mare!”. Mă întreb: „Există copil mare, oare nu de aceea e numit copil pentru că e mic?”. Toate întrebările rămân ferecate bine în mintea mea.
Mama îmi vorbește des despre Dumnezeu. Dumnezeul care îi salvează pe toți, Dumnezeul iubitor și milos. Nu știu unde L-a văzut mama, pentru că eu nu-L zăresc nicăieri. Nu înțeleg cum poate vorbi despre cineva pe care nu l-a văzut niciodată. Și încă să-l creadă iubitor și blând, când în jurul meu și al ei e-atâta nedreptate. Încep să-L caut printre stele, dar sunt prea departe de mine. Vreau ceva palpabil, ceva care să mă ducă spre El. Ceva care să mă umple pe dinăuntru, să facă șanțuri, tunele, să-mi dea aripi și să găsesc răspunsul la întrebarea: „Cine e, de fapt, acest Dumnezeu la care se roagă în fiecare seară, înainte de somn?”.
Angela, vecina, îmi dăruiește o Biblie. Acolo îl găsesc pe cel pe care mama îl crede milostiv. L-am descoperit. Dur, mânios, permițându-le părinților să dea cu nuiaua la fund copiilor lor. Acest Dumnezeu susține că acolo unde dau cei mari, crește. Pe naiba, eu nu văd nimic să crească, nici la mine, nici la alți copii. Mi-aș dori să-l întreb pe tata de ce ne bate, crede că va crește ceva? Și ce anume crește?La el ce-a crescut când bunica l-a bătut și l a dus pe câteva luni la o stână, uitând că are copil? L-aș mai întreba de ce nu crede în Dumnezeu?
Însă mi-e frică. Din frică tac, o țin pe mama de mână și reflectez asupra gândurilor care vin avalanșă. Oare de unde vin gândurile? Dar mama e ocupată. Nu-i pot pune întrebări.
Trecem pe lângă o masă cu clame, elastice, de toate pentru fete. Nu de alta, dar la noi în mahala se zice că băieții nu poartă păr mare și femeile cu unghii roșii sunt curve. Fundițe mama nu-mi cumpără. Zice că toate fetele vor avea codițe, iar eu nu sunt ca toate. Tata nu acordă atenție, își aprinde o țigară și inhalează fumul adânc în plămâni.
În drum spre casă trecem pe la barul unde vin femeile machiate, parfumate, cu unghii vopsite cu ojă roșie. La barul în care mama nu-mi permite să intru, deoarece acolo sunt Răchiți. Adică oameni care intră în case și fură. Știu că mulți se tem de ei, iar odată ce vine amurgul, porțile și ușile caselor sunt încuiate. Nu-mi fac mari griji, de la noi nu au ce fura, iar când mă duc să iau pâine, îi analizez. Vreau să știu cum sunt oamenii bogați și fericiți, furând liniștea altor oameni. Oare pe ei tot Dumnezeu i-a creat? Dacă în cartea verde scrie că noi suntem după chipul și asemănarea Lui, oare El e tot un criminal?
Mama devine nervoasă. Tata ține bine sacoșa neagră cu sticla de coniac, eu, în spatele lor, târându-mi picioarele a lehamite. Mă epuizează această pregătire pe care nimeni nu mi-o explică. Obosesc de la petrecerile lui tata și vreau tare să-mi salvez mama, dar nu pot. Ea nu vrea să plece, zice că nu are unde, că bunicul o să o alunge. Și repetă întruna că Dumnezeu e mare și că o va ajuta să fie bine. Tac a nu știu câta oară și mă simt ca o jucărie pe care deținătorul o poartă cu el oriunde, îi creează lumi, adevăruri, alege în locul ei. Mama alege ce tată să am. Tata alege când să mă pocnească. Tot ei aleg cu ce să mă îmbrac și că a venit timpul să fiu la școală. Iar eu nu am ce alege. Pur și simplu trăiesc timpul. Timpul meu.
În aer miroase a toamnă. Toamna se coace poama. Toamna copacii devin palete de culori. Toamna oamenii se pregătesc de iarnă și pe strada noastră apar arome de compot, de dulceață. Toamna mama pune varză la murat. Toamna plec la cules ciuperci. Toamna se cumpără pantofi, haine. Toamna copiii se duc „undeva”, acolo unde nu se doarme și nu se învață doar poezii. Toamna fetele poartă fundițe, băieții sunt îmbrăcați în cămăși albe și toți duc buchete de flori. Flori proaspete. Flori din grădină. Toamna nu port fundițe, am părul bucle și pantaloni evazați.
Toamna aflu de la mama că pot fi așa cum vreau eu. Pot să nu fiu cum mă dorește tata – tăcută, cu tunsoare scurtă, răspunzând „da” la orice întrebare. Pot să mă cațăr în copaci, să iau mătura pe post de chitară și să cânt. Pot să fiu curioasă, să bag mâna în căldarea cu smoală pregătită pentru brâiele casei, iar curiozitatea să nu-mi fie pedepsită cu o scândură peste fund. Pot să mă joc fără să-l car pe frate-meu unde mă poartă inima. Toamna aflu că acolo, „undeva”, este greu și dureros. Aflu că nu doar maturii sunt cu gura spartă, scot prin ea cuvinte urâte, dar și copiii pot fi răutăcioși, duri și nemiloși. Tot toamna devin mai neîncrezătoare în mine, și mai tăcută, mai tristă, mai singură, mai neînțeleasă, mai în plus.
Tot ce am trăit până a purta ghiozdanul verde cu mașini avea înainte un „mai”. Mai proastă. Mai urâtă. Mai săracă. Mai neghioabă. Mai neiubită decât sunt.
Înțeleg că iubirea se câștigă. Cei care dau cadou doamnei învățătoare au diplome, poezii, scenete și sunt copii frumoși, deștepți. Ceilalți sunt niște pocituri, proști și buni de nimic. Tata avea dreptate, sunt o cățea încălțată în pantofi de lac cu curelușă, cu ghiozdanul pentru băieți, mergând pe drumul cu gropi, împiedicându-mă și întrebându-mă: „Unde, naiba, mă duc?”.
Mama îmi zice că din această zi sunt mare, cei mari învață să citească, să scrie, să calculeze, ca în viitor să aibă o profesie, iar eu trebuie să am ceva în viața asta, un colț de diplomă, numai să nu fiu ca ea, să nu lucrez cu ziua pe dealuri, să nu împung tutun, să car lemne în spate și genți pline cu grăunțe pentru găini. Eu să mă hrănesc mai ușor, să mă mărit mai târziu și să am un altfel de bărbat.
Nu-i înțeleg cuvintele complicate și de ce mă crede mare abia acum, la șapte ani și șase luni, dacă mare sunt de când l-a adus pe frate-meu acasă. Din ziua în care îl legănam, îi spălam hainele, îl hrăneam și făceam ordine în casă. Din ziua în care toți îl luau în brațe și îi ziceau cât e de frumușel, micuț și drăgălaș, iar eu sunt prea mare pentru pupici, îmbrățișări și mângâieri pe creștet. „Ai crescut”, mi-a zis vecina, care îl adora pe frate-meu.
„Ești mai mare, trebuie să ai grijă de el, trebuie să-l iei la joacă cu tine, trebuie să-l adormi la amiază, să-l pupi pe frunte și să-l liniștești când plânge” îmi repeta mama în fiecare zi. I-aș fi zis că ori e uitucă, sau joacă un rol de prostuță, fiindcă mare sunt de mult. Îmi doream să-i urlu că nu am nevoie de frate-meu, că nu l-a adus de la spital pentru mine, nu aveam nevoie de el, și că l-a adus pentru ea. Însă, fără să mă întrebe, mi l-a pus în cârca mea și parcă nu ar fi fost de ajuns: toată mahalaua îl iubea, iar eu eram a nimănui. Doar că am tăcut, trezindu-mă într-un cerc format de copii buimăciți, iar în fața ochilor îmi apare un clopoțel legat cu mai multe panglici. O femeie blondă cu ochelari, cu nasul mic și ascuțit. „Probabil, e doamna care mă va învăța să scriu”, mă gândesc, stă în mijlocul cercului și ne îndeamnă să venim spre ea și spre clopoțelul pe care îl ține în mână. Nu înțeleg ce fac copiii aceia proști și de ce se adună toți la poalele acelei blonde tunsă scurt. Discursuri lungi. Aplauze. Felicitări. Apoi, simt un ghiont, e mama, semn că trebuie să-i ofer buchetul doamnei care urmează să-mi fie învățătoare.
Prima dată sunt în clasa întâi.
În școală nu încap toți elevii. De aceea, noi, cei mici, suntem repartizați la grădiniță. Dacă tot nu am frecventat-o, am marele noroc să o vizitez în fiecare zi, în calitate de elevă.
Acolo unde ar fi trebuit să mănânc și să mă joc, acum scriu bețișoare și învăț alfabetul. Memorez, studiez și îmi trăiesc calvarul în clase improvizate. Pe hol avem dulăpioare cu ușile stricate, iar pe post de podea avem linoleum. Tavanul din coridor curge. Veceul e afară, sunt vreo zece minute de mers până la el. Ne încălzim la sobă, din cărbunii și lemnele pe care părinții le aduc pe rând, tot ei aprind focul. În fiecare zi, în clasă miroase a fum, a lemne și a multă frică. Ca să nu înghețăm, sunt și alte soluții, precum îmbrăcatul în mai multe rânduri de haine. Uneori rămânem în paltoane și în geci la ore. Zăpada se așterne din luna noiembrie pe pământ, pe case, pe grădiniță și se topește abia la sfârșitul lunii martie.
Troiene cât casa, ger și scârțâitul zăpezii de sub picioare. Când alerg afară, din gura mea ies aburi, pe care îi transform cu ajutorul imaginației în căluți, nori și fluturi. Cred că acei aburi se ridică până la cer și se prefac în nori. Astfel, am propriii nori născuți din adâncul plămânilor. Nori care, ajunși pe cer, devin iepurași, ursuleți, inimi sau lacrimi.
Da, plâng când mă întind toată pe podeaua din coridor, pentru că e alunecoasă, din cauza apei care curge din tavan. Plâng când mâinile înghețate simt arătătorul doamnei învățătoare.
Plâng mult în clasa întâi, pentru că mi se zice că sunt proastă, iar pe seama proștilor se fac glume urâte și toți râd de ei. Caietele proștilor sunt pline de corectări și de note de doi. Proștii au doar câte o poezie la serbări și niciodată nu sunt lăudați. Am noroc iarna, căci pe podeaua alunecoasă toți cad, măcar atunci nu mi se zice doar mie că sunt ca o vacă proastă care alunecă pe gheață. Măcar atunci toți suntem la fel – mici, proști și neajutorați.
Prima dată înțeleg că nu doar eu primesc bătaie acasă pentru nota doi din caiet.
Doamna învățătoare își bate copila, colega noastră, în timp ce rezolvăm exerciții. O apucă de cozile prinse cu fundițe și șterge cu ea podeaua din scânduri putrezite și vopsite an de an, ca să pară mai noi, mai curate. Amorțesc când văd cum o lovește puternic cu capul de masă. Nu sunt în stare să memorez cifre, sa scad sau să adun. Înțelege fiecare dintre noi că o putem primi și noi, dacă vom greși. Și o primește Cristi, un cap de tablă, pentru că nu știe răspunsul corect la un exercițiu. Sângele din nas îi iese năvală, ca un mal de râu rupt, în scurt timp își pătează haina, iar pe scândura putrezită apar câteva urme roșii. Prima dată văd cum doamna învățătoare are delir alcoolic.
Cum scrie pe tablă lucruri pe care nu le înțeleg. Vorbește cu pereții. Apoi clasa este inundată de mirosul vomei. Toți o pășim scârbiți și plecăm bucuroși – nu vom avea teme pentru acasă.
Prima dată înțeleg că pe cei maturi nu te poți baza.
Toți tac mâlc. Se mai întâmplă ca învățătorii să dea chefuri în timp ce sunt la lucru. Nu e nimic dacă suntem bătuți.
Continui să-mi scuip unghiile și să nu pun întrebări dacă nu înțeleg. Plâng când greșesc. Nu socializez. Îmi e frică să particip și la simple jocuri, deoarece cred că nu sunt capabilă să mă descurc. Tac când colegii fac glume pe seama mea. Mă întreb de ce nu sunt deșteaptă ca Natașa, care știe a citi perfect, se pricepe la matematică și la orice serbare i se dau multe poezii, scenete, este lăudată. La educația fizică nu este lovită, pișcată, dacă greșește dreapta cu stânga.
Prima dată mă simt și mai în plus în această lume decât eram.
Anul întreg mă întreb ce caut eu lângă teroriștii cei micuți și lângă doamna învățătoare (un terorist mai mare) care-mi desenează caietele cu câte un doi. Nu unul simplu, micuț, drăguț. Dar cât toată pagina caietului, așa ca să văd eu și mama că nu știu să scriu niște cifre și că nici cu adunarea și scăderea nu mă împac. Iar când vin cu vreun șapte acasă, sunt întrebată ce notă are o altă colegă de-a mea. Mă întreb de ce totul e atât de complicat și de ce am capul atât de gol. Cifrele, până la urmă, am învățat să le scriu, dar e mai greu cu calculatul. Mă pricep la adunat cuvinte.
Doamna învățătoare nu știe că acel doi desenat frumos pe toată pagina caietului nu mă va motiva să îndrăgesc matematica, în schimb, ochii ei și mâinile care țin zi de zi creta cu care scrie pe tabla învechită mă vor inspira să scriu. Nu știe că o iert în fiecare zi, de fiecare dată când mă umilește, când îmi spune că sunt toantă, că nu pot ține pixul, că scriu urât. Nu știe că eu țin la ea, chiar dacă încă mai simt durerea la mâna pe care a pocnit-o cu arătătorul. Nu știe că unii pot fi buni matematicieni, alții au talentul să descopere oameni. Nu știe că pupicul pe care îl dau la sfârșitul orelor e sincer. Probabil, puțini știu că noi, copiii, putem fi sinceri într-o lume bolnavă de la atâta neiubire. Însă Iubirea e greu de primit atunci când nu știi cum arată, când nu ai primit-o niciodată. Și neiubiții pun scuturi, domină, manipulează, se simt singuri.
Acestea sunt metodele lor de a se apăra. Cu cât e mai multă neiubire, cu atât mai repede durerea devine un hău care cuprinde ființa secătuită. Știu că doamna învățătoare nu e un om rău, ci un om neiubit. Avem ceva comun. Ambele suntem neiubite.
În pofida caietului de matematică roșu, de parcă s-a dus pe el un război sângeros, în pofida faptului că mă ceartă mama, că doamna învățătoare spune la ședințe că nu sunt bună de nimic, continui să-i ofer o îmbrățișare în fiecare dimineață, iar la plecare să o pup pe obraz. Nu o urăsc. Doar eu știu, fără să-mi spună, că al ei obraz a fost uscat de lacrimi, iar mâinile sale vor să-și îmbrățișeze soțul și copiii plecați. O pup crezând că al meu pupic de copil îi va alina grijile, iar îmbrățișările îi vor ușura dorul. Nu pot calcula corect, în schimb, pot să văd subtilități pe care ceilalți nici nu le observă.
Stau ore întregi să admir o floare. Adun ghindele stejarilor. Mă așez pe pământul călduț și privesc cerul care se întrezărește printre frunzele copacilor. Alerg după fluturi și stau minute în șir să privesc o furnică ce duce în spate o firimitură de pâine. Recit poezii, compun și citesc povești. Pun totul la suflet și mă doare chiar și atunci când nu mi se făce rău mie.
La suflet pun și durerea Anișoarei. Anișoara e colega mea.
Colega mea Altfel.
Are ochii mari, de parcă nu sunt ai ei, de parcă cineva i-a pus acolo dintr-o simplă greșeală. Uitând să-i pună alții, mai mici, mai pentru fața ei rotundă și micuță. Părul rar, care e mereu prins în codițe, evidențiindu-i fruntea lată și pistruii presărați pe tot chipul. Niște licurici care sclipesc în zilele când pe cer lipsește soarele. În clasa mea, Soarele meu e Anișoara. Da, e doar al meu, deoarece colegii mei nu se joacă cu ea, fiindcă e fetiță, dar are voce de bărbat. Atunci când deschide gura, vocea ei nu e plăpândă și pițigăiată, dar groasă, dură, înfricoșătoare pentru toate fetițele cu fundițe și pentru băiețeii cu muci pe la nas, care se cred adevărați bărbați când îi pun piedică sau o îmbrâncesc pe scări.
Anișoara le zâmbește tuturor, se împarte cu mâncarea ei adusă la pachet – pâine unsă cu unt și dulceață, pe care mama ei i-o pregătește înainte să ducă caprele la păscut. Anișoara nu se supără pe nimeni, chiar dacă copiii se dau drept prieteni pentru câteva minute, doar ca să-i mănânce pâinea. Apoi, o lasă singurică și-i spun că nu se joacă cu o urâțenie care are voce îngrozitoare. Ea oricum le zâmbește, pentru că are soare în suflet. Pentru că în ochii ei se poate citi iubirea. Pentru că are putere, răbdare, blândețe. Pentru că e Altfel.
Anișoara nu plânge niciodată. Nici când e lovită, ignorată, îmbrâncită și folosită. Chiar dacă ea suferă mult mai mult decât mucoșii din clasă, care se smiorcăie pentru că nu au nimerit mingea în coș sau că au căzut cu nasul în iarbă. Tare îmi doresc ca măcar pentru o zi toți acei care o supără pe Anișoara să fie ca ea. Apoi, eu și Anișoara să-i îmbrâncim, să-i lovim, să le luăm mâncarea și să strigăm din urma lor „Mumiile din pădure!”. Să vadă și ei, și părinții lor, cum e ca cineva să-și bată joc de tine, de odrasla ta, pentru că e Altfel. Să stea și ei singuri în ultima bancă, să nu li se dea poezii la serbări, să fie scuipați, numiți urât. Dar sunt sigură că dacă, printr-o magie, ar fi o astfel de zi, Anișoara nu i-ar numi „mumiile din pădure”, așa cum o numesc ei, nu le-ar lua mâncarea din pachet, nu i-ar umili. Anișoara ar rămâne tot Altfel.
Clasa întâi mi-a dat o lecție importantă, pe care nu o voi uita niciodată. Copiii pot fi cele mai rele ființe de pe lume, dacă sunt educați de niște maturi intoleranți, indiferenți, reci, duri, egoiști. Colegii mei nu o iubesc pe Anișoara, fiindcă nici părinții lor nu o au la suflet. Pentru că doamna învățătoare a pus-o în ultima bancă și nu-i acordă atenție. Pentru că la serbări nu-i dă nicio poezie pe care să o recite. Iar ea, micuța mea cu părul prins codițe, cu fața plină de licurici, așteaptă. Așteaptă să i se facă semn să iasă în fața părinților și să-i recite mamei sale cea mai frumoasă poezie cu vocea ei de copil Altfel.
Poezii nu a spus în fața bradului la serbarea de Anul Nou sau de Ziua mamelor. Nu a dansat, nici în scenete nu a jucat niciun rol. Ea doar stătea cuminte pe scăunel și ne privea pe noi, cei care eram perfecți, pe părinții noștri care ne aplaudau și se simțeau mândri de copiii lor, care răsucesc degetele și le bagă în ureche, în nas, în timp ce spun o poezie sau cântă un cântec. Mama ei o ținea mereu de mână și își stăpânea lacrimile. Așa cum doar o mamă poate să-și ascundă durerea în fața copilului său. Anișoara îi aranja părul în batista cu flori roșii și o pupa pe frunte. Ea știa că sufletul mamei este sfâșiat în mii de bucăți, așa cum un pahar se face țăndări pe gresia din bucătărie. Știu, o dureau și pe ea mutrele noastre fericite, aplauzele, vocile de copii normali. O durea când auzea cuvântul „sănătos”. Pe ea toți o credeau nesănătoasă. Dar ea știa că e sănătoasă, doar că avea un chip plin cu pistrui, doi ochi mari și o voce pe care nu o putea controla, nu o putea face sonoră, melodioasă. Nu putea să o transforme într-o voce de copil.
Doamna învățătoare nu a trecut-o pe Anișoara în clasa a doua. Iar teroriștii mucoși nu au mai avut de cine să-și bată joc. Cu Anișoara mă întâlneam pe stradă sau când mă duceam să aduc caprele de la păscut. Se oprea, mă privea atent și-mi zicea poezii, îmi zicea ce litere a învățat, îmi arăta că poate scrie și citi. Știa să calculeze – scădea, aduna, înmulțea și împărțea cifrele cu mare ușurință. Învăța acasă cu mămica ei, pentru că ea era sănătoasă, pentru că ea nu era proastă, așa cum o credea doamna învățătoare și părinții teroriștilor mucoși. Anișoara nu avea prieteni. Unicul om care o iubea enorm era mămica ei. Femeia care o proteja de răutățile lumii. Femeia care mereu îi spunea că e frumoasă și o purta cu codițe împletite, cu fundițe, cu rochițe și pantofi. Femeia care muncea din greu doar că să-și întrețină fetița ei cu ochii mari și cu pistrui.
Într-o zi am văzut-o pe Anișoara schimbată. Nu mai avea codițe împletite. Nu purta pantofi și rochii. Iar ochii ei erau ca un râu plin după multe zile în care a plouat încontinuu. I-a decedat mama. Pe Anișoara nu o mai iubea nimeni. A rămas cu licuricii de pe față și cu o lume nebună și rea, care nu-i accepta pe cei care sunt Altfel.
Anișoara, tu nu știi, dar eu te-am scris într-un text subiectiv. Tu mi-ai arătat cum arată Iubirea printre oameni care oferă neiubire. Tu ai rămas aceeași cu toți cei care te umileau, te jigneau și îndreptau degetul spre tine. Prima dată am descoperit unde se afla Dumnezeu. Cei neiubiți cred în povești și în iluzii. Îl caută printre stele, nori, Iad, Rai. Însă El e în fiecare dintre noi. De fiecare dată când te loveau și scuipau. De fiecare dată când te făceau să te simți în plus și râdeau de autenticitatea ta, îl omorau pe Dumnezeul lor din ei și îl umileau pe Dumnezeul din tine. Prima dată am aflat că nu este nevoie să fii vedetă, să te cunoască o planetă întreagă ca să rămâi în memoria cuiva. Tot ce poți oferi unui om e iubirea. Noi, oamenii, ne hrănim cu iubire. Datorită iubirii prindem aripi, dăm viață visurilor, credem în noi, creștem integri, ne urmăm rostul vieții cu spatele drept și cu fruntea sus. Iubirea este secretul acestei vieți și e nevoie de vulnerabilitate ca să o oferi, indiferent de circumstanțe și de faptele care vin din exterior. Tu nu ai cerut nimic. Nu ai ripostat când ai fost așezată în ultima bancă din clasă. Ai tăcut când nu erai întrebată, deși stăteai toată ora cu mâna ridicată, și nici nu ai încercat să demonstrezi că meriți respect, fiindcă ești om ca toți ceilalți. Tu nu ai răspuns cu agresivitate când colegii îți puneau piedică și glumeau răutăcios pe seama ta. Ai rămas mereu luminoasă, caldă, prietenoasă și iubitoare. Știi, așa arată iubirea, ca tine.
Prima dată am înțeles de ce tata nu credea în Dumnezeu – nu credea în iubire. Prima dată am văzut cum este la școală, fără să înveți într-o școală. Prima dată am înțeles că a fi Altfel înseamnă să fii alungat și eliminat din societate. Prima dată am găsit Iubirea în clasa întâi. O chema Anișoara.
Autoare: Maria Rotaru
