Fragment din romanul „Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut”, de Tatiana Niculescu. Ediția II-a a romanului a apărut în 2024 la editura Cartier.
— Îmi mai povestiți despre Comrat?
— Despre Comrat? Ce să zic? În lunea din Săptămâna Mare, mama cumpăra de la târg cinci-şase sute de ouă pentru cozonaci, un curcan, un purcel de lapte și miel. Cozonacii pentru Paște se făceau marțea și, în jurul lor, se organiza un întreg ritual.
— Cozonaci de casă! Ce vremuri!
— Și încă ce cozonaci! Mama și bunică-mea chemau o țărancă viguroasă la frământatul aluatului. Gulea o chema. Un zdrahon de muiere, de muta munții. Făceau câte 16 kilograme de cozonac: 400 de gălbenușuri și numai zece albușuri (restul de albușuri se arunca la porci), câteva kilograme de unt și untdelemn marca Salatnei, cel mai scump, cam trei sferturi de litru de lapte și puțină smântână. N-aș fi știut toate amănuntele astea dacă soră-mea, săraca, nu le-ar fi ținut minte și nu mi le-ar fi spus pe urmă… Deci mama pregătea oparca – punea lapte clocotit peste o mână de făină și freca, freca, freca, o lăsa, se mai răcea, lua drojdie de bere, o dizolva în lapte, o amesteca în oparcă, spărgea și un ou, două, amesteca și lăsa la dospit. În timpul ăsta se puneau într-o copaie toate ouăle și zahărul. Când oparca creștea, o amestecau cu celelalte ouă, începeau să pună făină și Gulea frământa, frământa… Cât a mai trăit soră-mea, de sărbători, ne adunam uneori și făceam cozonaci împreună. Eu eram pe post de Gulea: frământam. E partea cea mai grea.
Marina și-l închipuia încins cu un șorț lung, alb, cu mânecile suflecate, asudând în timp ce se lupta cu un lighean de cocă. Cine era omul ăsta? Din ce lume venea? De ce o intimida și, în același timp, îi părea atât de apropiat? Câți ani avea? Făcând o socoteală după vremurile pe care și le amintea, ar fi putut să aibă copii mari și nepoți. Cum de părea fără vârstă?
— Gulea era tânără și nurlie. Purta o cămașă de in cu motive populare pe la gât și, înainte de a se apuca de cozonaci, își prindea părul lung sub o basma pe care și-o lega în vârful capului, își sufleca mânecile până deasupra cotului, iar pieptul odată i se umfla de ziceai că-i sfâșie cămașa! Parcă dospitul cozonacilor începea deja pe sub ai ei. Eram ce nu s-a pomenit de curios… Mama și bunică-mea, Neaca, făceau cu rândul să o șteargă de sudoare cu prosopul. Era nevoie de căldură constantă și, în timpul dospitului, de liniște desăvârșită. Se închideau toate ușile și toate ferestrele. Noi, copiii, eu, soră-mea, verii și verișoarele n-aveam voie să asistăm la frământat și ne învârteam pe-afară, când la fereastră, când în dreptul ușii, ca să tragem cu urechea. Gâfâitul femeii se auzea ore și ore în șir. Era ca un icnet de dragoste, știți? Puteai să crezi că plămădea prunci de cocă, nu cozonaci. Multe lucruri ne treceau prin cap… Eram îndrăgostit de Gulea. Mă înroșeam numai închipuindu-mi trupul ei voinic, de stihie a naturii, și mă lua amețeala când încercam să mă gândesc cam cum ar fi fost să fiu mare și s-o țin în brațe. Eram așa de năuc în visele mele de copil că, odată, când mergeam cu mama la târg și am întâlnit-o, nici n-am recunoscut-o. Mi s-a părut o țărancă oarecare. Când mama mi-a spus „uite-o pe Gulea”, n-am avut nicio tresărire. Am salutat-o și am privit-o ca pe o străină. În sufletul meu, ea avea o statură colosală. Dacă Dumnezeu i-ar fi încredințat primele zile ale Creației, eram convins c-ar fi fost în stare să plămădească universul întreg, luna, stelele, mai mulți sori și pământul cu toate continentele și roadele lor. Femeia cu care vorbea mama nu era Gulea din bucătăria noastră, unde se frământau cozonacii la Paște și la Crăciun. Poate exagerez, dar încă mai cred că o vrajă cuprindea încăperea aceea interzisă copiilor de două ori pe an. Femeile se înțelegeau între ele din ochi, îi ștergeau zeiței mele broboanele de nădușeală de pe frunte, apoi mâinile, de la mânecile scurte până la cot, să nu cumva să pice în copaie vreo picătură de sudoare. Iar ea întorcea coca pe toate părțile, o învârtea, o răsucea, o ridica în aer și o trântea, se îndrepta de șale, mai punea untdelemn sau unt, vanilie, nucșoară, coajă de lămâie și portocală rasă, iar frământa, până începeau să i se spargă printre degete bășicile de aer din aluat. Pe urmă lăsau coca să se odihnească puțin și o turnau în forme de aramă, rotunde, pregătite din vreme, cu hârtie maronie pe fund și cu hârtie albă, prinsă cu ață, de jur împrejur, ca un burlan, unse cu unt. Se punea un strat de cocă împletită și se lăsa la dospit până când aluatul creștea cât forma. Nu aveai voie să deschizi nicio ușă, să scârțâi vreun scaun ori vreo fereastră, să strănuți, să tușești ori să vorbești fie și în șoaptă, să alergi pe lângă fereastra bu- cătăriei ori să trântești poarta. La cel mai mic zgomot, coca se lăsa. Umblam cu toții în ciorapi, în vârful degetelor. Iar Gulea dispărea. Cum și unde, nu știu. Parcă o înghițea pământul. O mai vedeam când se apropia Crăciunul. Niciodată, de-atunci, n-am mai trăit o asemenea tăcere.
Cât se dospeau cozonacii, mama făcea focul în cuptorul de lut și-l lăsa să ardă. Arunca apoi o mână de mălai ca să încerce temperatura. Dacă mălaiul făcea flacără însemna că nu era încă destul de încins. Când nu mai făcea flacără era semn că puteau să bage cozonacul în cuptor. Legământul tăcerii se rupea. Se întâmpla uneori ca aluatul să crească atât de mult, încât erau nevoite să crape bolta cuptorului ca să poată scoate cozonacul. De Paște mâncam cozonac în loc de pâine: cu ouă, cu ciorbă, cu friptură, cu orice. În Joia Mare vopseau vreo 200 de ouă. În seara Învierii, aproape de miezul nopții, femeile casei întindeau o masă lungă, cu față de masă albă, apretată, de ziceai că e de carton. Puneau un cozonac într-un capăt și altul în celălalt capăt al mesei. În mijloc așezau o farfurie cu ouă vopsite. Apoi, în ordine, mielul fript întreg cu hârtie verde tăiată ca iarba în bot, purcelul umplut cu măruntaie, bulgur și ceapă prăjită, cu un ou roșu în gură, curcanul cu picioarele învelite în staniol argintiu, jambonul afumat, copt în cocă de făină neagră și uns cu untură, cu șoriciul ridicat pe jumătate ca să se vadă slănina presărată cu cuișoare și alte mirodenii. Dimineața se adăugau pe masă prăjiturile și tortul de nuci. Bătrânii plecau primii la biserică și duceau o coșniță cu ouă roșii, cozonac și pui fript, așezate pe un ștergar. Eu mergeam cu tata de cu seară, când se strângeau băieții care cântau la slujbă. Tata avea o voce de ziceai că-ți vorbește Dumnezeu din cer. Cât au locuit în cartierul ăsta, cânta în corul bisericii Mihai Vodă, iar de Sfântul Ilie, cum v-am spus, venea aici cu mama și-i făcea serenade. Totdeauna, la finalul reprezentației, lumea de pe la mese aplauda. M-am întrebat adesea dacă ai mei ieșeau la restaurant pentru mici sau pentru recitalul tatei.
— Nu spuneați că aici au câștigat la loterie? Ce noroc!
— Da. Un bacșiș de la Sfântul Ilie.
Au izbucnit amândoi în râs.
— E, ca să închei povestea: în zori, la sfârșitul slujbei de Înviere, preotul făcea procesiune, înconjuram biserica, se sfințeau toate pomenile, iar bătrânii mâncau acolo, pe loc. Neaca era prima din familie care ciocnea un ou roșu. Acasă, masa rămânea întinsă trei zile la rând. Era un du-te-vino continuu de vizite. Rude, prieteni, vecini. Mâncai ce voiai. Atâta ne săturam de ouă, că ajungeam să mâncăm numai albușul, iar gălbenușul îl aruncam prin curte. Uitam și ne trezeam călcând pe el, cu pantofii noi, de lac, cu care trebuia să ieșim în oraș, unde veneau circari, cu leagăne și giumbușlucuri. Dădeai un ou și te lăsau în leagăn. Mai dădeai unul și aveai voie să intri în cortul oglinzilor, unde, odată intrat, te trezeai schimonosit în fel și chip: ba înalt cât o prăjină, ba pitic bătut în cap, ba slab ca ața, ba gras cât un ditamai balonul, ba cu corpul înjumătățit și cu picioarele înainte, iar tu, ăla de la brâu în sus, căutai să ți le ajungi din urmă și să te pui la loc, ba aplatizat și lung ca un câine șoricar uriaș. Ieșeai năucit pe cealaltă parte.
