Aveam doisprezece ani când, pe neașteptate, durerea a dat buzna în mine, intrând cu bocancii grei și murdari. Știți acea durere care nu vine niciodată singură? Acea amărăciune care nu „trece până la nuntă”? Durerea care generează frică și neputință.
Era septembrie. Vara se muta cu pași galeși spre toamnă, clopoțelul sunase, iar țăranii tocmai se pregăteau să strângă roadele de peste an.
Avându-i pe cei dragi alături, sărbătoream ziua de naștere a bunicii. Vecinele din mahala au plecat să-și închidă orătăniile, care alergau de zor prin ogrăzi, să-și zăvorască porţile, iar cei mai petrecăreţi s-au întins să se odihnească. Am rămas doar eu, mama și bunica.
Soarele scăpăra într-un apus care părea să fie etern. Noi stăteam pe prispa știrbită de ploi, privind întrebător spre poartă. Nu era niciun cuvânt care să spargă tăcerea. Doar lacrimile brăzdau chipul bunicii.
Stingher, am întrebat-o de ce plânge. Mama privea în pământ, absentă și cuminte. Bunica m-a luat de mână și, cu ochii grei de întuneric și lacrimi, mi-a croit drum prin durerea ei, care, după cum avea să aflu, urma să devină și a mea, într-un fel.
Atunci am înțeles, pentru prima dată, de ce, de ziua ei, bunica era tristă. De ce nu-și dorea nici lumânări pe tort, nici cadouri. De ce prezența noastră nu o bucura ca de alte sărbători. De ce gusta anevoie din bucatele de pe masă. De ce, atunci când casa roia de oaspeți, ea privea tristă spre poartă.
Își pierduse cel mai mare copil. Neașteptat, tragic, în circumstanțe mai mult decât suspecte. Ion al ei – cu care Dumnezeu o binecuvântase chiar de ziua ei de naștere – a dispărut când avea 20 de ani și-și făcea serviciul militar în Uniunea Sovietică.
„O telegramă fără punct. Un sicriu închis ermetic, păzit de niște soldați înarmați. Câteva pietre de mare puse în locul copilului meu, descoperite după dezgroparea sicriului. Indiferența autorităților și nenumăratele amenințări la adresa familiei încolțită și așa de deznădejde. Disperarea fără margini a părinților care încearcă din răsputeri să-și facă dreptate și să-și găsească copilul. Mort sau viu. Durerea, neputința și frica mușca lacom din tot ce cândva a fost iubire. Doar asta rămâne dintr-o viață de om!”, mi-a spus bunica cu voce stinsă.
Preț de câteva clipe se auzi doar larma greierilor. Vântul. Și luna crescând.
Apoi, în macabra înșiruire de întâmplări și gânduri, bunica mi-a povestit cum a rămas văduvă la un an distanță după acel incident. Cum într-o iarnă geroasă, după câteva săptămâni de la misterioasa dispariție a soțului, acesta a fost găsit înecat într-o fântână din satul vecin.
„S-o fi întrecut cu băutura și, în drum spre casă, vrând să scoată apă, să-și potolească setea, o fi căzut, sărmanul”, așa vorbea lumea, dar… „Eu știam că, de la o vreme, Dumitru devenise incomod în nenumăratele lui încercări de a-l găsi pe Ion al nostru”, zise bunica, frământându-și mâinile noduroase și bolnave.
„Și de parcă o durere n-ar fi fost de ajuns, deasupra casei noastre au coborât repetat ciorile negre și moartea. Astfel, la 40 de ani am rămas singură cu nouă copii. Față-n față cu mizeria și cu speranța.”
Timpul începu să curgă invers, tic-tacul lui străpungându- mi corpul. La auzul celor povestite de ea, înghețase sângele în mine, iar eu, care mereu aveam ceva de întrebat, îmi pierdusem graiul. Simțeam cum se destramă poveștile cu zâne, cum zmeii își făceau loc pe după poarta rămasă întredeschisă, cum seara cobora străină și rece peste visele mele.
După un timp, bunica întoarse rugător privirea spre mine, întrebându-mă „cum să nu plâng?”. Această întrebare m-a urmărit mult timp după aceea.
Mă mai urmărește și astăzi, uneori. La fel ca și celelalte nelămuriri și necazuri, cu care bunica a luptat o viață. Când pomii falnici din curte se rezemau de stele, iar satul părea amorțit, mama ne-a îndemnat să mergem la culcare.
În acea noapte, am adormit murdară de durere, de frici și de neliniști. În dimineața următoare, am înțeles că nu există durere străină. Că suntem oameni în măsura în care ne doare rana aproapelui nostru.
Tot atunci, am conștientizat că și durerea e scrisă undeva în codul nostru genetic: ființa umană are abilitatea sau nenorocul de a moșteni nu doar trăsăturile fizice, ci și stările cognitive și emoționale ale predecesorilor.
Avea să învăț că durerile, la fel ca și bucuriile, nu se strigă în gura mare. După acea confesiune, mi-a fost mai ușor să o înțeleg pe bunica. I-am iertat necondiționat căderile și paharele de vin, care deveneau pe zi ce trece tot mai multe.
Ba chiar am compătimit-o de fiecare dată când copiii o certau, reproșându-i că iar a băut. Iar ea se revolta, gonindu-i amenințător cu cârja și ștergându-și, în grabă, lacrima rătăcită în colțul ochilor cenușii. Nu am mai cicălit-o, cum o făceam până atunci. Nu am mai așteptat să fie veselă de ziua ei. Am înțeles de ce, din fărâma ei de pâine, se grăbea mereu să ofere și altuia, crezând cu tărie că binele are frumosul obicei de a se înmulți și de a se întoarce, poate, copilului ei dispărut.
I-am acceptat sărăcia de cuvinte, de emoții și de visuri. Am lăsat-o să plângă în voie și să-și păstreze durerea intactă. Și am iubit-o. Ca niște vreascuri aruncate pe foc, anii s-au topit în goana lor nebună. Eu am ajuns să port după mine un bagaj cu dureri mult mai ostile și grele. Bunica a devenit pământ. Ion nu s-a mai întors niciodată.
Uneori, când viața îmi dă palme, revin pe prispa unde o umbră de femeie a așteptat și a sperat până în cea din urmă zi. În ograda în care bunica, de una singură, a ridicat și a crescut nouă copii. În casa care i-a încălzit singurătatea și durerea, acum îngropată în bălării și în amintiri. Și înțeleg că, atât timp cât sângele pulsează în vene și doare, peste toate poţi trece. Adesea, mă gândesc la bunica. Zâmbesc la gândul că, poate, măcar acum, bunica își strânge copilul în brațe.
Autoare: Elena Butuc
Poți cumpăra colecția cu cele mai bune eseuri de la concursul Subiectiv din 2023 aici.
