În toamna anului 2014, duceam o luptă cu mine însămi și trecutul meu. Sau poate trecutul meu ducea o luptă cu mine? Eram în primele luni de licență, într-o țară în care nu fusesem niciodată până atunci, despre care nu știam aproape nimic, dar de care m-am legat pentru următorii patru ani. Luptam cu dorul sufocant de casă, de confort și familiaritate. Luptam cu dorința spintecătoare să o sun pe mama și să-i zic: „Ia-mă acasă! Nu vreau! Nu pot…!”.
Luptam cu povara istoriei țării de unde veneam. Nimeni nu m-a avertizat că odată ce voi traversa liniile imaginare, desenate pe harta lumii, mă voi pierde într-un „noi” colectiv. Sunt Moldova, sunt Europa de Est, am devenit „noi” – migranții, oportuniștii, trădătorii, cosmopoliții. Eticheta se schimba în funcție de prejudecățile interlocutorului. Trecutul meu era acceptabil atât timp cât rămânea doar asta, un aspect al trecutului, și nu devenea o parte din identitatea mea.
De aceea, în primii ani am îmbrățișat ideea de metamorfoză. M-am obișnuit să văd lumea prin prisma diviziunii și conformității. Mi se părea firesc să mă las modelată de cultura, limba și valorile noii mele realități. M-am regăsit complice al unei tăceri colective, supunându-mă legii nescrise a lumii: suntem cetățeni, înainte de a fi oameni. Niciodată nu am fost mai conștientă de ideea de naționalitate decât când m-am pierdut în labirintul dintre identități. Unde este acel hotar? Ce mă definește ca moldoveancă? Sau româncă? Ce m-ar face olandeză? Sau daneză? Sau europeană? În primii ani îmi era rușine de trecutul meu.
În timp ce luptam cu dorul din interior și prejudecățile din exterior, la sute de kilometri distanță, în Italia, bunica se confrunta cu propriile umbre. Cu valiza mereu gata de ducă, bunica număra zilele când se va întoarce acasă. Eram două suflete rătăcite, eu și bunica. Numai că ea plecase ca să se întoarcă. Eu plecasem ca să plec și visam să mă topesc în noul peisaj european.
Prima dată când am visat în engleză însă, m-am trezit nedumerită. Mai mult de 12 ani de școală am învățat să venerez limba română, care era esența identității mele, cordonul care mă ținea legată de casă. Iar acum, am trădat-o cu un vis. Limba străină s-a împletit în țesătura subconștientului meu. O consecință firească a expunerii unui mediu internațional, dar eu o trăiam ca pe o întrebare existențială. Am început să mă întreb în ce limbă gândesc. Îmi era teamă că, dacă încep să vorbesc cu mine însămi în engleză sau, mai rău, într-un amestec de limbi, mă voi transforma într-o blasfemie. Mi-am simțit rușinea și frustrarea când, pentru prima dată, am căutat pe Google un cuvânt în română, ori când am scris un e-mail cu dicționarul alături…
Cuvintele nici până astăzi nu-și cunosc hotarele, refuză să-și găsească cutiile lingvistice. Rătăcesc și se combină – un cuvânt în engleză, două în română, unul în rusă. În acest haos m-am rătăcit înainte de a mă cunoaște cu adevărat. Frustrarea a devenit limba maternă. În timp, transgresiunile lingvistice s-au transformat în transgresiuni identitare.
Am devenit o colecție de fragmente, aluzii la mai multe vieți pe care le-aș fi putut trăi pe deplin, dar pe care, acum, le trăiesc doar în bucăți. Astăzi, nu mai știu unde e acel acasă la care tânjeam atâția ani. Nu mai cred că eticheta din pașaport sau adresa unde stau mă definește. Plutesc printre identități, incapabilă să mă leg de niciuna.
Continui să fiu o colecție de fragmente, o navă cu mai multe ancore, aruncate în direcții diferite. Nu mai caut un port de liniște și împlinire. Nu mai lupt cu trecutul, dar nici cu incertitudinile prezentului. Caut alinare în ideea de veșnică plutire. Închid ochii și visez.
Poate, într-o zi, eticheta de om va fi suficientă.
Autoare: Cătălina Catană
