Analizează cutiile poștale ale vecinilor săi de bloc – sunt de culori diferite, cu cifre mari și mici sau șterse de tot.
Deschide ușa apartamentului său de la parter, își lasă paltonul și bereta de pictor în antreu și revine în scara blocului cu un borcan de vopsea albastră. Cu mâna ridată, dar încă fermă, dă cu pensula, așteaptă să se usuce, apoi aplică pe fiecare cutie poștală câte un „trafaret” cu numărul apartamentului și-l umple generos cu vopsea aurie. Scoate ochelarii cu ramă subțire, mijește ochii și trece cu privirea peste fiecare cifră ca să nu-i scape cel mai mic defect, apoi face câțiva pași în spate și își admiră munca.
„Acum e bine.”
Pentru Ilia Mihalâci lumea înconjurătoare era interesantă și imperfectă. Încerca să o înțeleagă, să o desfacă pe bucăți ca pe un ceas stricat, să-i curățe toate mecanismele și să o strângă înapoi fără să-i rămână vreo piesă în plus.
***
Poate nu era cel mai chipeș băiat din Leova, dar nu putea rămâne neobservat. Statură medie, uscățiv, ușor gârbovit încă din tinerețe. Părul deschis era pieptănat în spate, deschizându-i fruntea înaltă și ochii căprui plini de pasiune și curiozitate.
L-a remarcat și Constanța, ajunsă la Leova pentru un stagiu de practică de la Colegiul de medicină din Bălți. Odată, fiind singură la cămin, s-a speriat de o furtună puternică și a apărut la ușa lui. A fost începutul unei iubiri și al unei familii. Când s-a terminat practica, au venit împreună la Bălți. Peste un an au devenit părinți.
Această perioadă Ilia Mihalâci a imortalizat-o și în fotografie, și în pictură. Pe fiecare schiță sau portret trecea data, locul și personajele, parcă pregătind o arhivă, un mesaj generațiilor următoare. În câteva desene caricaturale o arată pe Constanța cu o burtă mare în martie 1960. Pe Vladimir, un copil cu bucle blonde, mâncând harbuz, îl vedem în fotografiile din aprilie 1962.
În primii ani la Bălți, a cutreierat orașul în lung și-n lat, făcând fotografii de ansamblu, peisaje, portrete spontane unor oameni întâlniți pe stradă. Și pe astea trecea cu grijă data, locul, numele persoanelor de pe fotografie, apoi le dăruia.
Niciodată nu s-a oprit din învățat. Tot la Bălți a făcut școala de seară, citea mult, inclusiv autori interziși și chiar confecționa cărți „samizdat”. Era abonat la toate revistele științifice de chimie, fizică, inginerie.
La finalul anilor ‘60 a devenit parte a Uniunii Artiștilor Plastici din RSS Moldovenească, filiala Bălți. Era responsabil de crearea afișelor pentru colhozurile din regiunea de Nord, dezvolta designul de interior al muzeului de etnografie din Bălți.
***
Cea mai mare parte a vieții sale a fost, totuși, liber profesionist. Și-a amenajat atelierul de pictură în una din camerele apartamentului destul de spațios. L-a umplut de șevalete, borcane de vopsea, diverse ustensile, care deseori părăseau atelierul și ajungeau în locuri neașteptate, trădând că în această casă trăiește un pictor, iar uneori fotograf, designer, fizician, chimist, inventator.
– Iliușa, iar încerci să transformi o tigaie în avion? – râdea Gică, verișorul Constanței, văzându-l meșterind vreun obiect, care ușor putea fi luat din comerț.
– Nu am încredere. Mai ușor să fac singur – răspundea scurt Ilia Mihalâci și-și continua munca.
Lucra paralel la mai multe tablouri și le abandona temporar, dacă apărea o provocare profesională, care-i stârnea interes mai mare.
Încă de dimineață, îl putea distrage un vecin, cu un aspirator la reparat. Atunci Ilia Mihalâci întindea un ziar pe una din mesele din apartament. Mai degrabă, pe cea de la bucătărie. Cea din atelier era deja ocupată. Nici pe cea din salon nu mai era loc.
După ce fâșia era întinsă, instala o lampă și se apuca de reparat. Asta până apărea următorul vecin, cu o fotografie veche pentru restaurare.
Ilia Mihalâci lăsa pe masă doar cele mai mici piese scoase din burta aspiratorului, așternea o altă filă de ziar deasupra, aducea pensulele, penseta, o lupă și se apuca de restaurat până-l chema Constanța la prânz.
– Vin, Tanța, vin!
Cele două ziare cu toate ustensilele migrau temporar într-o altă locație, iar bucătăria devenea din nou așa cum Constanța își dorea să o vadă – luminoasă, gospodărească. Femeia aranja pe șervețele albe amidonate două farfurii aburinde de borș roșu cu leuștean, iar apoi și două ceșcuțe de porțelan cu cafea proaspăt fiartă.
După prânz revenea în atelier și continua lucrul la tablouri, verifica dacă se uscase stratul de vopsea, întindea pânza pe targă, confecționa vreo ramă pentru un tablou deja acoperit cu lac sau invita clienții sau vecinii să le arate la ce mai lucrează. Așa mai lua vreo comandă. Într-un an, a făcut vreo douăzeci de tablouri identice. Cine observa „cei doi cai alergând prin apă” își comanda neapărat o copie.
Dacă se întâmpla să aibă musafiri, își scotea colecția de slide-uri și arăta numeroasele sale călătorii – turul Mediteranean, Egiptul, Cehoslovacia. După ce musafirii plecau, Constanța strângea masa, iar el spăla vasele și le băga în cuptorul încins ca să se usuce mai repede.
Așa funcționa mintea lui, căuta să simplifice și să optimizeze lucrurile cotidiene ca să poată descoperi mai mult, lucra mai mult, picta mai mult. Așa construia și prieteniile, doar pline de sens, cerebrale. Căuta prieteni cărora le-ar putea povesti o idee genială la miez de noapte. Și i-a găsit printre actori, artiști plastici. Dar cea mai caldă conexiune o avea cu Constanța – oaza lui de confort și liniște.
Și, probabil, cu mine.
***
De fiecare dată când revin la Bălți, mă gândesc cât de mult a lăsat Ilia Mihalâci în urma lui. Ceasul de pe frontonul celei mai frumoase clădiri istorice din Bălți – casa Bodescu, fostul sediu al Oficiului Stării Civile a fost reparat de el.
În holul Universității de Stat Alecu Russo este expusă o serie de portrete ale personalităților istorice, ieșită din atelierul lui, iar într-o biserică din sectorul Dacia sunt câteva icoane pictate de el la o vârstă destul de înaintată. Ca o scuză, o răscumpărare că ironiza dur religia în tinerețe.
Fotografiile vechi ale orașului au ajuns în presă, arhive. Pe pagini groase, lucioase ale albumului, dedicat aniversării orașului sunt tipărite zeci de fotografii ale lui Ilia Mihalâci.
Da-da, așa și sunt semnate – Ilia Mihalâci Babcinschi.
Bunelul meu.
Un text de Doina Babcinschi
Fotografii din arhiva personală
