Femeia Moldovei e caldă, e primitoare, muncitoare și vrednică. E mama la copii și gospodina casei. Are mereu gospodăria curată ca luna lui Hristos, iar din orice colț poți să lingi mac. La orice oră din zi sau noapte, casa ei e pregătită să primească oaspeți. Are mereu zece feluri de mâncare pe masa de sărbători, patru feluri calde și șase reci, fără să punem la socoteală plăcintele, ruladele și colacii. Femeia Moldovei niciodată nu obosește, nu simte durere și nu se plânge. Perdelele din casa ei sunt mereu curate și călcate. Geamurile ei scârțâie a curățenie. Femeia Moldovei curăță în fiecare seară încălțămintea întregii familii. Cămășile bărbatului ei sunt apretate, iar pantalonii călcați la dungă. Copiii femeii Moldovei n-au muci la nas, au mereu hăinuțele curate, părul ordonat și strâns. Curtea ei este întotdeauna măturată, vasele spălate și puse la locul lor, iar ciorba nu-i lipsește niciodată din frigider.
Te doare? Rabdă. Te-ai îmbolnăvit? Da’ cine o să hrănească copiii? Ai obosit? Da nu cumva ți-e cam lene?
Sau cel puțin așa am fost învățată. Hărnicia mea este direct proporțională cu valoarea mea umană. Ori ești gospodină, ori ești gospotearfă. Nu există cale de mijloc. Trebuie să fii în rând cu lumea, altfel ne faci de rușine.
De pe la opt ani, mâca Valea a început să mă pregătească pentru misiunea mea de pe acest pământ, cea de femeie a Moldovei. „Pune, fa băițăl, mâna și mergi și mătură tătă ograda. Ia și te învață să șii gospodină, ca atunși când ai să intri într-o casă de oameni să nu-ți ardă obrazu’. Când ai intra la soacră-ta în ogradă și ai vede o mătură pe jos, să nu care cumva să treci pe lângă dânsa. S-o ridici și să te apuci de treabă.” Pe la nouă ani spălam mațe de porc afară, la cișmea, la -15 grade – mă pregăteam intens să mă desăvârșesc ca femeie. Tot pe atunci am început să rup biblioteca școlii din sat. Citeam povești. Mi-a fost cât se poate de clar din capul locului că nicio fetiță nu vrea să devină fata babei. Cine vrea să fie personajul negativ – leneșă, puturoasă și nevrednică? Adevăratul etalon feminin este fata moșneagului – hărnicuță, blândă din fire, bună la toate. Așa am dus vaca pe deal, chiar și atunci când aș fi vrut să dorm la șase dimineața, am cărat lemne, am adus apă, am curățat porumb, am săpat în grădină, am spălat haine, am penit și am pârlit găini și am măturat curtea. La 11 ani m-am apucat să fac prima mea ciorbă, nu cumva să intru într-o casă de oameni și să nu știu a face o mâncare. Se știe că soacrele își pun nurorile la testare încă din prima zi. Mama mea, Veronica, de exemplu, măritată la 19 ani, a fost repede testată de soacra ei dacă poate să facă tăiței pentru zeamă. Ce fel de gospodină e aia care nu știe să facă tăiței?
Cu toate astea, niciodată nu era de-ajuns. Niciodată nu era bine. Mă mișcam prea încet, zicea mâca Valea. Eram dugoasă, zicea badea Sașa. Puturoasă, zicea mama Veronica. Și i-am crezut. Indiferent de ce făceam, nu era niciodată de ajuns pentru mine. „Te cam ferești mereu de muncă.” „Cam murdar la tine în casă, Valea. Nu prea vrei să faci nică”, îmi spuneau la 16 ani, când țineam o casă întreagă singură. Mi-a zis mama, totuși, și ceva de bine când i-am făcut odată borș. „Fa Valiușă, dap’ tu ești bună de măritat!” Eram bună, dar nu pentru mine. Eram bună de export într-o altă familie. Părea că am șanse să nu intru în gura lumii, când o fi venit timpul de intrat într-o casă de oameni.
Am aflat că tot ce fac nu era pentru mine, nu-mi aparținea. Am aflat că nu pot să obosesc și să stau. Ce, am văzut eu vreo femeie din neamul meu să stea așa, fără treabă? Am aflat că, dacă îmi permit să trăiesc pentru mine, nu voi fi o femeie adevărată și voi ajunge în afara colectivității. Mă vor mânca viermii și voi ajunge de râsul câinilor. Am aflat că nu pot să fiu vulnerabilă și să cer ajutor. Slăbiciunea mea mă poate împinge la marginea societății. Doar aflându-mă în rândul femeilor voi câștiga respectul comunității, doar așa voi fi văzută și apreciată.
Am plecat de acasă, mai departe de toată presiunea de a fi într-un fel anume, dar ea tot m-a ajuns. Oscilez între stări de degradare maximă a casei și curățenie perfectă cu orice preț. Încerc să corespund standardelor feminine, iar când eșuez, îmi urăsc sinele. Am ajuns să mă urăsc atât de mult și să-mi fac mustrări de conștiință, încât uneori nu mai știu nici cine sunt. Nu mi-e bine nici când am casa lună, nici când stau vasele trei zile în chiuvetă. Trăiesc într-o frică constantă că îmi va face mama o vizită surpriză într-o zi, iar eu am cămara vraiște. Trăiesc cu frica că, într-o zi, îmi va veni soacră-mea în vizită și îmi va da cu degetul pe lustră, să vadă dacă e șters praful. Trăiesc cu frica că, într-o după amiază în care stau pe canapea și mă uit la serial cu Lady D, îmi va intra în casă toată familia mea extinsă, iar eu nu voi avea cu ce să-i pun la masă și nici perdelele spălate.
Toate femeile din viața mea au avut mereu ceva treabă de făcut. Nu le-am văzut stând niciodată. Melania, Maria, Aculina, Frunza, Valentina, Liuba, Veronica, Maria, Nina, Galea, Nicoleta – toate aceste femei au avut de demonstrat, de muncit, de făcut. Eu vreau să mă odihnesc pentru ele toate.
Visez la ziua în care vom schimba „soțul mă ajută la treburile casnice” în „întreținem casa împreună”. Visez la ziua în care ne vom putea odihni fără vreun sentiment de vină, chiar și cu chiuveta plină de vase. Ziua în care nu vom mai freca fiecare colț al casei până noaptea târziu doar pentru că vine soacra. Sau când nu va mai trebui să demonstrăm cuiva că știm să facem un borș pentru a avea valoare în ochii lor. Visez la ziua în care femeile nu vor mai bârfi femeile pentru că n-au avut suficiente feluri de mâncare pe masă la o sărbătoare și nu ne vom mai biciui pentru că am dormit până târziu. Vreau să nu o mai luăm razna pentru că a vărsat copilul compot pe covorul proaspăt spălat. Visez la ziua în care nu vom mai munci ca nebunele, doar pentru a fi văzute și percepute ca ființe umane cu rost pe pământ. Dar, până atunci, mă duc să-mi fac rutina de skin care în cinci pași și mă întind pe canapea, cu ceaiul de mușețel într-o mână și telecomanda în cealaltă, și repet în capul meu, nu cumva să mă audă cineva că am îndrăznit să gândesc așa: Fata babei c’est moi.
Autoare: Valentina Cornescu
Acest text a apărut și în revista „Oameni” 2023, care poate fi cumpărată aici.
