|It’s complicated| Relația comunității LGBTQ din Moldova cu biserica și religia

Să fi avut vreo 6-7 ani când m-a dus bunica Nina la Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Chișinău. Am intrat în biserică și am întrebat-o ce trebuie să fac. Mi-a zis să găsesc o icoană care-mi place și să-i povestesc ce-mi vine. Bunica cumpărase câteva lumânări, să le pună de sănătate, și mă urmărea de la distanță. Dădeam din buze, semn că vorbeam ceva acolo. Când am ieșit din catedrală m-a întrebat cum a fost. „Mi-a plăcut cum am fost ascultată”, i-am spus.  

Nu știu dacă e prima mea interacțiune conștientă cu biserica și nici nu știu dacă mi-o amintesc eu sau mi-am desenat-o bazându-mă pe povestirile bunicii. Știu că este singura pozitivă.  

Crescând, distanța dintre mine și tot ce presupune biserică și religie a crescut. La început, din revolte copilărești și adolescentine. Mai apoi, hăul s-a lărgit din cauza contrazicerilor dintre acțiuni și predici, implicării în politică, discriminării femeilor și a tuturor celor care nu erau „conformi”. Eu nu eram de acord cu ce făcea biserica și biserica nu era de acord cu felul în care mă simțeam și gândeam eu. Așa am ajuns să fiu una dintre cei 5515 cetățeni ai Republicii Moldova care s-au declarat atei la recensământul populației de acum nouă ani. 

În general, rata mică a ateilor și agnosticilor printre concetățenii mei mă uimește. Cum să te simți bine într-o credință care-i crede pe majoritatea murdari și păcătoși? Cu această întrebare-n gând mi-am propus să găsesc o persoană queer credincioasă. Or nu am văzut enoriași mai furioși decât la marșurile LGBT și comentarii mai urâte la articolele noastre despre un cuplu de gay, lesbiene sau persoane trans – majoritatea semnate de creștini ortodocși declarați, care nu ezită să facă trimiterea la numele lui Dumnezeu în mesajele lor pline de ură. 

Căutările mele au fost lungi. Să găsești o persoană queer, care a fost vreodată apropiată de biserică, e ca și cum ți-ai propune să găsești un loc liber în troleul 24, la 8:30 dimineața. Trebuie să ai mare noroc. Și totuși, l-am găsit chiar sub nasul meu, în una din puținele redacții din țară prietenoase comunității lgbtq+. 

Vasile și visul de a fi preot

Vasile Micleușanu, unul dintre fondatorii plaftormei Bang Bang, s-a născut în Micleușeni, un sat-comună din raionul Strășeni. Relația lui cu biserica este demnă de un scenariu de film. A crescut iubind biserica, fiind asistent de preot și visând să devină preot la rândul lui. Tot preotul a povestit întregii comunități că e gay și l-a sabotat în traseul de a fi parte din cler. În tot acest timp a fost hărțuit la școală pentru că era elev rom, de nota 10 și apropiat de biserică, apoi de sat pentru că era gay și, respectiv, o dezamăgire. 

„Părinții îmi povesteau că eu, fiind mai mic, mergeam des cu bunica la biserică. Ea era foarte religioasă. Din amintirile mele raționale despre biserică, tot ritualul, toate cântecele mă fascinau foarte tare”, îmi povestește el.  

Prima amprentă a lăsat-o chiar botezul. Mama a vrut să-l cheme Sergiu, dar preotul a insistat să fie numit Vasile. În timpul ritualului, băiatul a smuls un fir de aur din veșmântul clericului și altul din barba acestuia. Preotul a râs, a ars acele fire la flacără lumânării, l-a tămâiat cu acel fum și a spus că el va avea „o legătură foarte puternică cu biserica”.   

Vasile a crescut cu această profeție. „Și eu am mers la biserică. M-a fascinat foarte tare. Ritualul erau un moment intim. Simțeam că mă conectez cu niște energii pe care nu le văd. Mintea mea se liniștea. Toate troparele alea, cântecele alea îmi dădeau o doză de putere, de încredere. Era ceva foarte intim. În procesul ăsta nu mai participa altcineva. Eram eu și o altă entitate pe care eu atunci o numeam Dumnezeu-creator.”  

 În clasa a treia, Vasile Micleușanu a început să lucreze la biserică. Avea acces în altar, îl asista pe preot în toate liturghiile, vecerniile, ieșea cu făcliile, aprindea candelele în biserică, policandrul, bătea clopotele. La un moment dat, Vasile a citit chiar și Apostolul (o carte cu faptele apostolilor, citită de obicei de dascăl, persoana care conduce corul, înainte de Evanghelia).  

„Am început să învăț să cânt în cor, să citesc diferiți psalmi. Îmi dădea o senzație de bine. Evident că erau momente în care eram bullyinguit de colegi. „A, că tu te duci la biserică, că ești popă.” Dar mie nu-mi păsa, pentru că eu credeam foarte tare. Acum îmi dau seama că apreciam acea intimitate, pentru că eu simțeam că sunt un pic diferit.” 

Când Vasile era prin clasa a VIII-a, preotul care l-a învățat cum funcționează logistica bisericii trecuse deja de a doua tinerețe. Iar sătenii au hotărât că nu-l mai plac – „că-i bătrân, că-i murdar”. Vasile nu era de acord, dar și a aflat prea târziu despre faptul că sătenii s-au adresat „mai sus” cu o petiție și semnături și au cerut să le fie schimbat părintele. „Da, comunitatea are puterea aceasta. Și-au dorit un preot mai tânăr, mai în vervă.” 

Apoi a plecat și dăscălița la muncă în Israel, iar biserica a rămas fără cor. Nu pentru mult timp, pentru că atunci când nu avea cine să facă Vecernia, o liturghie mică de seară, a salvat Vasile momentul. „M-am dus eu și am făcut-o și atunci am început să conduc corul. Preotul cel nou era foarte încântat, eu îl ajutam, mergeam cu el peste tot.” I-a și spus lui Vasile că are să devină preot. Apoi a fost binecuvântat de Mitropolitul Vladimir să poarte sutană. „Asta este partea bună. Dar există și o parte întunecată.” 

Preotul nou a venit și cu reguli noi de joc. „A început să taxeze foarte multe servicii, să ceară foarte mulți bani pentru reparația bisericii, etc.” În același timp, Vasile observa că preotul își schimbase deja câteva mașini și și-a construit casă în satul vecin. „Toată lumea trebuia să i se închine pentru că el era preotul, era trimis de Dumnezeu, iar noi trebuia să-l slujim. Astea erau vorbele lui. Se adresa la toate doamnele babă. Deci era foarte patriarhal.” 

Timpul lui Vasile nu-i mai aparținea. Preotul nou deținea controlul asupra agendei băiatului. În una din zile chiar a contactat directoarea școlii ca să anuleze participarea elevului la o activitate extrașcolară. Mama lui Vasile a salvat situația, băiatul a participat la acea instruire. Acolo s-a produs prima fisură în relația dintre Vasile, preotul și biserica. „Eu, prin ADN-ul meu, sunt o persoană liberă. Mă supuneam pentru că eram și speriat, dar în același timp voiam să fiu preot.”  

În aceeași perioadă, Vasile a început să-și pună întrebări despre orientarea sa sexuală. Devenea tot mai conștient că îi plac bărbații. Criza interioară era asigurată. Își dorea să fie preot. Ca să fie preot trebuie să fie căsătorit cu o femeie, ceea ce era imposibil pentru el. Făcuse 17 ani și tocmai se îndrăgostise de un băiat din Tiraspol. 

„Pe cine mint eu? Nu vreau să mint pe nimeni. Eu mă simțeam foarte bine în biserică. Era un ritual care îmi dădea siguranță și credință. Dar biserica și identitatea mea nu mergeau mână în mână”, povestește Vasile. Nici modelul preotului de la el din sat nu mai funcționa. „Dacă am să fiu preot, nu voi fi niciodată ca el. El era antipodul a tot ce voiam să fiu – să ajut oamenii din sat. Și sătenii tot mă vedeau preot, pentru că eram foarte bun cu toată lumea și nu-mi permiteam să-i zic unei doamne mai în vârstă babă, așa cum își permiteau copiii lui. Eu îmi doream să construiesc o comunitate în care toată lumea să se simtă bine.” 

Vasile nu a mai avut acces în altar. „Într-o formă sau alta, preotul mi-a limitat accesul, ca să mă pedepsească. Mi-a interzis să mai citesc Apostolul, să port sutana, deci absolut toate privilegiile.” Aici fisura s-a lărgit. Asta l-a ajutat pe Vasile să înțeleagă că nu e neapărat să fii preot pentru a fi creștin. „Într-o formă sau alta, cred în Dumnezeu. Nu mai cred în forma aia de nene, cu barbă albă, pe un tron, în ceruri, dar cred în altă formă, o energie, acolo. Chiar dacă este doar rodul imaginației, ea mă ajută să mă rog, să zic Tatăl Nostru.”   

Părinții lui Vasile au aflat despre relația lui cu băiatul din Tiraspol în toamnă, citindu-Ie schimbul de mesaje. Și, deși băiatul nu mai era în relații bune cu preotul, părinții i-au cerut să se implice. Atunci preotul a găsit justificare în atitudinea sfidătoare a lui Vasile și l-a impus pe băiat să se spovedească. „Nu-mi amintesc exact ce i-am spus. Creierul meu a șters amintirea aceasta super dureroasă. Știu că el insista să-i dau detalii. Apoi mi-a dat un canon (pedeapsă pentru ispășirea păcatului). Trebuia să zic Psalmul 50 în fiecare seară, să fac mătănii, să nu mă împărtășesc și spovedesc nu știu câți ani și să mă căiesc de tot acest păcat și niciodată să nu mai fac acest păcat.” Adică să nu mai fie gay.   

După spovedanie, Vasile a urcat pe cel mai mai înalt deal din sat, cel de lângă pădure, și a strigat foarte tare. „Mă durea enorm. Nu știu dacă oamenii au simțit vreodată asemenea durere încât să o simți în piept. N-am mai trăit niciodată emoția asta și sper să nu o mai trăiesc niciodată.” 

Atee din generație, în generație

Caterina Reabaia și Natalia Ladînskaia s-au cunoscut în Odesa, la un curs de specializare în psihologie clinică. Atunci, la sfârșitul anului 2021, Caterina vorbea deja deschis despre faptul că este lesbiană. Natalia abia urma să descopere o nouă dimensiune a orientării sale sexuale. „Am avut circumstanțe agravante”, spune râzând Natalia. Era într-o căsnicie de opt ani care dădea semne că s-ar destrăma. Invazia rusă a grăbit procesul. Natalia s-a mutat din Liov în Chișinău, iar astăzi ele formează un cuplu.  

În comparație cu Vasile Micleușanu, bunicii Caterinei și ai Nataliei, dar nici părinții acestora nu erau evlavioși. În rutinele lor s-au mai strecurat unele tradiții creștinești, dar mai curând ca un motiv în plus pentru a sta grămăjoară cu cei apropiați. Ambele se declară atee și erau sigure că nu le unește nimic de religia creștin ortodoxă. 

Caterina își amintește foarte vag că bunica ei, care locuia la Chișinău, a învățat-o cândva o rugăciune. Dar cel mai mult a interacționat cu biserica de Paști, când mergea în vizită la străbunica ei de la Ivancea. „Îmi plăcea să stăm la o masă mare, să ciocnim cu ouă roșii. Mergeam și la biserică. Copilă fiind, îmi plăcea ritualul în sine, era foarte frumos”, își amintește Caterina. Mai ține minte limitările impuse în lăcaș – nu poți alerga în timpul slujbei, nu poți face zgomot, purtatul basmalei era obligatoriu chiar dacă era copilă. Printre ritualurile păstrate de părinții ei sunt cele de la înmormântări și nelipsita sticla cu apă sfântă. „În general, cred că în familia mea e mai degrabă vorba de un fel de automatism, decât credință asumată. Deși… tatăl meu mi-a zis să-l incinerăm când i-a venit timpul.” 

Vara aceasta, Natalia și Caterina au evadat de căldura sufocantă din Chișinău și s-au izolat într-o cabană la munte, în Ucraina, în apropierea graniței cu România, unde războiul nu se simte. Căsuța în care locuiau se afla în apropierea cimitirului, respectiv și a bisericii. „La sat se simte mult mai mult această conexiune cu religia, se vede că e mult mai conștientizată. La fiecare sărbătoare religioasă, nimeni nu mai lucra. În același timp, la sat e mai ușor să ieși în evidență dacă nu mergi la biserică atunci când toți o fac. Poți fi condamnat în comunități mici când nu ești ca toți”, spune Caterina.  

Caterina Reabaia a făcut coming out (și-a făcut publică orientarea sexuală) când avea 20 de ani. „Părinții mei nu au spus că e păcat, că ar fi împotriva lui Dumnezeu. Dar știau sigur că e împotriva naturii umane”, râde ea. Cu timpul, Caterina a început să observe că cei care protestau împotriva ei și a comunității queer sunt anume persoane declarate creștin-ortodoxe. „Într-un final, am înțeles că în Biblie scrie că asta e sodomie. Dar eu trăiesc după legile țării mele și nu mă conduc de această carte. Când mi se spune că în Biblie scrie ceva despre mine… Ce treabă am eu cu asta? De ce ei proiectează pe mine anumite limitări ale lor?”, se întreabă Caterina. Femeia și-a asumat definitiv titlul de atee abia peste cinci ani de la coming out și crede că dacă statul Republica Moldova ar fi scos în afara legii comunitatea LGBTQ, cel mai probabil ea și-ar fi ascuns orientarea sexuală.  

Familia Nataliei, deși la fel de distanțată de religie, are alte motive în spate. Străbunica ei s-a născut într-un sat din regiunea Zaporojie, în Sud-estul Ucrainei, care se află acum sub ocupația temporară a Rusiei. „Dacă e să ne uităm la evenimentele istorice care au precedat acest război, Ucraina a fost în mod constant divizată, a fost întotdeauna monedă de schimb. Prin urmare, în această parte a Ucrainei era de foarte multe ori interzis să profesezi un fel de religie. Era interzis să spui că crezi în Dumnezeu, trebuia să o ascunzi.

Bunica mea s-a născut în ‘32, iar bunicul în ‘30”, povestește Natalia. Casa străbunicii era una simplă, tradițională, cu prosoape și perne brodate, dar nu găseai o icoană acolo. Singurul semn de religiozitate în familie pe care și-o amintește Natalia e povața „Încrede-te în Dumnezeu, dar nu sta cu mâinile-n sân” (din rus.: „на Бога надейся, а сам не плошай”). „A pornit de la bunica și s-a transmis la părinți. Cu timpul, din această povață, a rămas doar a doua parte – nu sta cu mâinile-n sân”, spune ea râzând. În general, în viața Nataliei nu a existat o singură situație în care să fi simțit că există „cineva, acolo, sus”, care o susține. „Tot ce am dobândit, tot ce am avut sau am s-a datorat faptului că fie am manifestat inițiativă, am depus efort, am vorbit, am muncit”, insistă Natalia.  

Moldovenii ortodocși – cei mai vulnerabili la propaganda rusă 

Influența bisericii În Republica Moldova continuă să fie una mare. Ultimul Barometrul al Opiniei Publice arată că 29,3% din respondenți au cea mai mare încredere în instituția bisericii. Aceasta este urmată de primărie. În același top, președinta țării se află pe locul 6, armata – pe locul 7, iar Guvernul și Parlamentul și mai jos. 

Biserica formează opinii, influențează deciziile cetățenilor la alegeri și în contexte mai complicate și sângeroase, precum este războiul Rusiei împotriva Ucrainei. Încă de la începutul invaziei, Patriarhul Kiril s-a declarat un susținător a lui Vladimir Putin și i-a încurajat pe ruși „să-și dea viața pentru a le fi iertate păcatele” luptând împotriva ucrainenilor. 

În 2018, Moldova a fost printre statele analizate în cadrul unei cercetări, în care se evalua vulnerabilitatea și pregătirea pentru a contracara dezinformarea organizată din exterior în 14 țări din Europa Centrală și de Est. Concluzia autorilor a fost că Republica Moldova era cea mai vulnerabilă în fața propagandei ruse. Iar enoriașii Bisericii Ortodoxe, subordonată Patriarhiei Ruse, sunt printre cei mai sensibili la propaganda pro-Kremlin.  

Între timp, după doi ani de invazie rusă în Ucraina, Biserica Ortodoxă din Moldova (BOM) este în continuare parte din componența Bisericii Ortodoxe din Rusia (BOR) și, respectiv, se subordonează patriarhului Moscovei și al întregii Rusii, Kirill. 

Acest material jurnalistic este realizat în cadrul proiectului „Fellowship Programm: THE WAR IN UKRAINE AND ITS IMPACT ON VULNERABLE GROUPS”, implementat de Deutsche Gesellschaft e.V., desfășurat cu sprijinul financiar al Ministerului Federal de Externe, Germania.