Prima dată am observat că norii se mișcă în clasa a I-a și am rămas pe loc preț de 40 de minute. Am ajuns la școală la sfârșit de prima lecție. E ciudat pentru mine ca m-au ținut acolo, ca m-au țintuit de pământ, că m-au vrăjit, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, de parcă nimic nu ar fi existat, doar cerul și norii care se mișcă. Era toamnă, era primăvară, nu știu, cum nu știu de ce era cerul portocaliu la 7:40 dimineața, dar așa prefer să-mi păstrez în memorie acest cer doar al meu. E ciudat pentru mine că am întârziat și nu am simțit nicio vină, pentru că de mică eram un copil foarte responsabil. Voiam să o fac pe mama mândră, că poate ar fi văzut ce copil cuminte sunt și ar fi venit înapoi.
Odată m-am culcat duminica la prânz. M-am trezit, în casă nu era nimeni, cerul era ușor portocaliu. M-am îmbrăcat de școală, mi-am făcut ghiozdanul și am vrut să ies pe poartă. M-au oprit mâca Valea cu sor-mea și au râs de mine. Apoi a venit vaca de pe deal și mi-am dat seama că e seară.
Nu pot să-mi explic de ce în toate cele mai frumoase amintiri ale mele din primul an de școală cerul era portocaliu, lejer, plutitor, pufos, îmbietor, drăgăstos, de parcă mă mângâia ca o mamă. Sau doar încercam să o văd pe mama în orice?
Tot ușor portocalie a fost și prima seară în care mama ne-a sunat la telefonul lu’ cheochea Jănea. Noi n-aveam fix. Știam că e mama la telefon, dar îmi era străină și părea mereu speriată. Vorbea tare repede pentru că minutele erau scumpe. I-a zis mâca Valea că n-am ciubote și că n-avem nici bani. „Numa’ eu știu ce am făcut pentru suta șeia de dolari pe care i-am trimis atunși’’, mi-a zis mama de Paști. Nu știu de ce mi-a zis asta, când e clar că nu există loc pentru două victime în această ecuație, dar țin minte că ciubotele erau cu două numere mai mari, să fie și pentru la anu’.
Galina Ilinicina nu era ca mama, dar tare am vrut să fie. Prima dată când a venit mama de la Moscova mi-a adus un creion roșu, lat, ușor dreptunghiular – creion de zidar. Când am venit cu el la școală, Galina Ilinicina nu l-a apreciat. Era singurul creion pe care îl aveam la ora de desen. Am întrebat-o ce să desenez. Mi-a zis să desenez un elicopter care aduce creioane colorate pentru copiii care n-au.
Pentru a doua oară în viață am făcut pe mine în bancă tot în clasa I-a. Prima oară a fost acasă, cu mama. Îmi era frică să nu vadă, așa că am acoperit treaba cu cearșaful. Mi-a fost frică și de Galina Ilinicina și am stat cu rahatul sub mine până la finalul orelor. De sub o pereche de ștrampi cu pantaloni vătuiți deasupra nu avea cum să curgă ceva, dar tot îmi era frică. Și cald. Acasă mâca mi-a dat un lighean și m-a pus să-mi spăl hainele. Încercam să o chem pe mama oare? Nu știu, dar uneori mi-aș fi dorit să spargă acoperișul casei și să se pogoare peste mine ca un duh sfânt.
A trebuit să învăț cum să trăiesc fără ea. Am căutat-o în toți cei pe care îi întâlneam în calea mea. Ca un pui de urs pierdut, cu impresia că fiecare fiară din drumul lui ar putea să-i fie mamă. A trebuit să fiu vulnerabilă ca să supraviețuiesc. „Am depins întotdeauna de bunătatea străinilor”, zice Blanche DuBois în „Un tramvai numit dorință”, după care e luată la balamuc. În travaliul meu de căutare a mamei, am cochetat naiv cu marginea prăpastiei. Cred că mama s-a rugat mult pentru noi, iar Dumnezeu a auzit-o. „Mă așteptam de la tine oricând, dar de la sor-ta niciodată”, mi-a zis mama când sor-mea a rămas gravidă cu cel mai frumos copil de pe pământ în clasa a 12-a și a plecat de acasă.
Prăpastia are voce dulce și îmbietoare. Te atrage, te cheamă, te mănâncă și apoi îți scuipă oasele. Îți strângi carnea franjurată de prin colțuri, ți-o lipești înapoi cu scuipat pe oase, scrâșnești din dinți și aștepți să se vindece. În singurătate, că nu e nimeni să te pupe pe frunte fără interes. Ești așa adultă pentru vârsta ta, bravo. Tu câți ani ai? 16, frumos, eu am 23. Cum te-a mirosit vindecată, prăpastia te ademenește iar. Îți dai seama că are o voce cunoscută, o știi de undeva, dar nu ți-e clar încă. Îți scuipă oasele din nou. Îți strângi bucățile, le lipești la loc. Unde sunt ai tăi? Aaa, la Moscova, de mulți ani. Vrei să te scot cu mașina? Auzi prăpastia iar, vocea ei îți umple toate golurile singurătății. Da, recunosc vocea, e a mamei. E cu iubire, e cu înțelegere, e cu mângâieri pe frunte, e tot ce mi-a lipsit dintotdeauna, e tot ce mi-am dorit la fiecare Crăciun. Dar te prinde în plasă, te mănâncă, îți scuipă oasele și îți zice: să nu mă mai suni.
Au venit hoții noaptea și mi-au furat copilăria, odată cu banii de la casa de schimb valutar unde lucra tata. Au venit hoții noaptea și i-au trimis pe ai mei la Moscova să lucreze, să întoarcă banii care nu erau ai noștri. Au venit hoții noaptea și m-au lăsat a nimănui. Au venit hoții și m-au lipsit de iubire. Așa am devenit o cerșetoare profesionistă de validare. Așa am ajuns să cerșesc afecțiune cu orice preț, să o văd chiar și acolo unde nu era. Am crezut că toată lumea îmi este datoare cu o iubire și am învățat că iubirea se dă doar cu camăta. Necondiționat – n-am știut.
Voi putea să o iert pe mama pentru asta? Voi înceta să o învinovățesc vreodată? Îi zic „te iubesc, mama!” Mă privește nemișcată și îmi răspunde: „mhm”. Îmi zice să uit sunetul scaunelor aruncate prin casă, îmi zice să uit că adormeam pe perna udă, să uit, că nu poți să trăiești așa toată viața, mai trebuie și de uitat. Mama, cum să uit cerul ușor portocaliu din dimineața în care am întârziat la școală? Era atât de senin și cald, așa cum tu n-ai fost niciodată.
Mă duc la piață în fiecare weekend și mă gândesc la tine. Iau roșii inimă de bou doar pentru că știu că îți plac ție. Așa suntem mai aproape. Dau din coate să fac bani pentru că ție ți-ar plăcea să mă vezi așa. Coc în fiecare săptămână, cum o făceai tu înainte să pleci.
Alerg spre tine, dar nu mă prinzi. Cad. Îmi zici să mă descurc. Te chem cu un strigăt mut din rărunchi, dar nu mă auzi. Nu suporți să mă auzi cum plâng. Îmi trăiesc viața în umbra ta și mă întreb: când va veni ziua în care o să mă vezi pe mine dincolo de tine?
Mama nu s-a întors niciodată pentru totdeauna. Eu am apucat drumurile, cum am văzut la ea că se face. Mâca Valea și Galina Ilinicina sunt oale și ulcele. Doar copilul meu interior, mic și vulnerabil, încă stă la poartă și se uită în zare, poate, poate se întoarce mama din drum. În ziua când mama a plecat, am avut parte de cer frumos, senin, ușor portocaliu.
Text de Valentina Cornescu
