Un jurnalist responsabil forțează ușa agresorului, nu a victimei 

Marți mă îngrozeam de la istoria femeii care stă de o lună internată cu arsuri până la os, după ce soțul său a stropit-o cu acid.  

Azi mă îngrozește mândria unei jurnaliste care a reușit să o intervieze.  

„A trebuit să conving medicii să-mi permită să vorbesc, pentru că doamna este la Terapie Intensivă. A  trebuit să conving pacienta, victima să-mi permită să discut cu ea. Foarte greu mi-a fost, m-au refuzat de două ori. După care eu iarăși am revenit. Până la urmă mi-a reușit. Sunt mândră de mine. Mă sună colegii de la alte televiziuni. «Natalia, cum? Ni s-a spus că nu se poate.» Dar mi-a reușit și-s mândră de mine.” 

Am simțit rușine pentru fiecare cuvânt spus de ea. Nu e frază care să explice mai bine de ce acest interviu nu trebuia să se întâmple.  

O femeie care se află într-o stare extraordinar de vulnerabilă a refuzat de două ori interviul. O jurnalistă a reușit. Dar câte solicitări de interviuri a trebuit să refuze femeia? Cât efort a trebuit ea să depună pentru a-și apăra spațiul personal și limitele în timp ce luptă pentru viața ei?  

Cei care fac jurnalism responsabil știu ce înseamnă riscul de revictimizare. Pentru asta, însă, e necesar să ai interes jurnalistic și să nu lucrezi de dragul exclusivității unui interviu. Să vrei să provoci schimbări în societate, să reduci numărul victimelor și să crești numărul agresorilor pedepsiți conform legii. Să vrei să oprești justificarea agresorilor. Să motivezi implicarea fiecăruia dintre noi când devenim involuntar martori la o palmă peste față, la țipete, lacrimi, vânătăi, răni, mâini și picioare rupte. Femicidul nu este un mit sau o exagerare pentru Republica Moldova.  

Aproximativ 40 de femei sunt omorâte în țara noastră în fiecare an.
Dacă ai nevoie de ajutor, apelează la una din organizațiile membre ale Coaliției Naționale „Viața fără violență”. Contactele le găsești pe stopviolenta.md.

Jurnalista a ciocănit în ușă, apoi a dat cu pumnul și, când nu i s-a deschis, a forțat ușa cu piciorul. Ăsta nu este un succes. Acesta este un abuz care putea fi evitat dacă vorbeam despre o redacție responsabilă. Dar vorbim despre una care a expus „profesoara de la Ungheni” într-un video privat. Fără a avea acordul ei, i l-au arătat și mamei. Fără acordul lor, au înregistrat declarațiile altor profesori. De nouă ani, profesoara refuză orice interacțiune cu presa. O victimă a „revenge porn” sau pornografie prin răzbunare –  revictimizată cu mândrie în buletinul de știri. 

Citește și „Pornografie din răzbunare” 

Un material jurnalistic poate fi numit succes când de câștigat are mai întâi audiența, interesul public. Dacă se bucură și redacția de validare și laude e doar un bonus. Cine câștigă de la publicarea unui interviu forțat cu o victimă? Redacția autoare. Ce câștigă? Vizualizări, comentarii, o mai mare acoperire și, în consecință, bani. Noi, audiența, noi, societatea, pierdem.  

Cine a vizitat o persoană dragă internată la Terapia Intensivă știe că accesul acolo este mai mult decât limitat. Rudele abia de apucă să stea de vorbă cu ei. Aici medicii au grijă de reabilitarea pacienților după intervenții chirurgicale complexe. Ei sunt izolați de orice risc de infecții și alte complicații care pot fi provocate din exterior. Iar o victimă a violenței domestice trebuie protejată inclusiv de presă și revictimizare. Din păcate, nici asta nu s-a întâmplat.  

M-aș bucura să existe același interes pentru agresori. Să se depună la fel de mult efort pentru a obține un interviu cu un bărbat care dă în femeie ca-n covor, un bărbat care a violat o minoră și a făcut-o mamă la 11 ani sau un șef de spital care își agresează sexual angajatele.  

Citește și „Mai multe angajate ale unui spital din Chișinău spun că sunt hărțuite sexual de șeful instituției” 

M-aș mai bucura să nu mai spunem că o femeie a fost bătută, ci că un bărbat a agresat, a bătut, a țipat, că poartă brățara electronică, că face închisoare. Să nu numărăm doar victimele, ci și agresorii. Iar știrea bombastică și mândria să fie despre faptul că am redus cu un procent această mare tragedie națională – violența împotriva femeilor și fetelor din Republica Moldova. 

Ce mult de lucru mai avem.  

P.S. Am aflat despre mândria sinceră a jurnalistei dintr-un story al acesteia publicat pe Facebook de un blogger, pe care-l încurajez să modereze comentariile pe care le are la acea postare. Mă refer la injurii precum „oaie, idioată, talanca la gât, jurnaliști psihopați”. Nu poți supune judecății o greșeală profesională și deontologică a cuiva în timp ce comiți alta.  

Lucrez în jurnalism din 2012 și am învățat meseria din practică, pe teren. Am preluat Moldova.org în calitate de manageră în 2016 și de atunci am reușit nu doar să creștem echipa, ci și să transformăm radical forma și menirea redacției. Mă mândresc cu o echipă feministă, care ține pasul cu trendurile internaționale, practicând jurnalismul constructiv și de soluții. Depun efort pentru ca Moldova.org să se asocieze și colaboreze cu organizații de la noi și internaționale, care împărtășesc aceleași valori. Asta pentru că noi facem mai mult decât jurnalism, noi construim o comunitate.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.