Jana are 73 de ani și e refugiată de război. Dar cel mai mult acum își face griji din cauza soțului ei, care are 76. Coronavirusul și mai apoi războiul l-au făcut să sufere de depresie, chiar dacă medicii le-au zis că totul pare să fie în regulă. „El a devenit agresiv. El se supără pe mine și din cauza asta eu sufăr psihologic. Dar el se gândește la boală zi și noapte. Nu se bucură de viață. Pentru toate este de vină războiul.”
Ateliere creative pentru femei
Am cunoscut-o pe Jana la o serie de ateliere de storytelling și fotografie organizate de colegii din asociația non-guvernamentală „Laolaltă”, care promovează implicarea cetățenilor în mobilizare comunitară. Eu le-am ajutat să scrie câte un eseu despre viețile lor.
Apoi, cu ajutorul unei fotografe, au făcut imagini reprezentative pentru textele lor. La final, eseurile și fotografiile vor fi expuse într-o expoziție denumită „Istorii eterne”, la Chișinău, Căușeni, Cahul, Comrat, Dondușeni.
În cinci zile de ateliere am văzut cum scrisul, o activitate creativă, poate deveni terapeutic, cum poate aranja gândurile, cum poate reaminti momente dureroase. Pentru că cele mai multe femei prezente la ateliere erau venite din Ucraina, acestea au povestit momente dureroase din viața lor.
Istorii adevărate
Deși pentru mulți dintre noi războiul a început în februarie 2022, pentru Anna* (n.red.: nume schimbat), el durează aproape opt ani. Anna a trăit sub ocupație începând cu 2014, când regiunile din estul Ucrainei au fost anexate ilegal de Rusia.
Anna locuia într-un sat din regiunea Luhansk. Prima dată au fost bombardați în august 2014. Atunci au petrecut câteva zile în subsolul casei eim împreună cu o prietenă, unde nu aveau nici apă, nici mâncare. Femeia povestește că atunci când era liniște, mai ieșeau din subsoluri ca să respire aer curat, însă în una dintre zile au început să cadă bombe. Sub ochii ei au murit prietena ei și un tânăr. Din cauza bombardamentelor, timp de câteva zile corpurile persoanelor decedate au rămas acolo, pentru că nimeni nu putea să le îngroape. Au reușit să-i îngroape peste câteva zile, în poziție șezută, pentru că nu au avut suficient timp să le sape gropi mai mari.
Coșmarul a durat două luni, timp în care au trăit fără lumină, fără internet, iar copiii ei, stabiliți în alte orașe din Ucraina, credeau că mama lor și locuitorii satului au murit. Copiii citiseră pe internet că satul lor a fost șters de pe fața pământului. Până la urmă au aflat că a fost o știre falsă, iar părinții lor sunt vii. Anna a rămas să trăiască trei ani sub ocupația rusească.
Apoi s-a mutat în interiorul țării de mai multe ori până a ajuns-o, din nou, războiul. Povestește că pe 24 februarie 2022, odată cu exploziile care se auzeau puternic, în mintea ei au revenit amintirile din 2014. Și din nou a început să îi fie frică. Astăzi trăiește într-un centru pentru refugiați în Republica Moldova. Ceea ce nu a vrut să scrie în text, însă a mărturisit celor prezenți la atelier, e că mulți locuitori ai regiunii din Luhansk o consideră pe ea și pe copiii ei „trădători de țară”. Luhansk a fost ocupat în primăvara anului 2014 de ruși. Femeia a trăit acei ani fără să spună cuiva că e de partea ucrainenilor, de frica separatiștilor. Odată ce au plecat, vecinii sau chiar rudele au numit-o „trădătoare de patrie”, pentru că a părăsit regiunea.
„Dacă nu-mi dădeam demisia, aș fi putut să mor”
O altă femeie refugiată, Lena, a scris despre nepoata ei de 11 ani, care e gimnastă profesionistă. Odată cu războiul și bombardamentele, nepoata ei și alți copii, împreună cu rudele, s-au mutat în subsoluri, plângând. Totuși, Lena, împreună cu fiica și nepoata ei au venit în Moldova, ca să poată trăi în liniște. Chiar dacă e război, nepoata ei revine periodic acasă, în Ucraina, unde participă la competiții, trecând de fiecare dată prin stres.
Istoria Tatianei e despre cum ea, fiind soră medicală, și-a luat de mai multe ori concediu ca să se refugieze în diferite țări în acești doi ani. În ultimul concediu din octombrie anul acesta, Tatiana a decis să scrie cerere de demisie și a venit definitiv în Republica Moldova. Peste două săptămâni, pe 18 octombrie, două rachete au lovit centrul medical unde a lucrat mulți ani și au distrus instituția. „Demisia mi-a salvat viața. Dacă nu plecam, probabil că aș fi murit”, a scris femeia.
O altă fațetă a războiului pe care am descoperit-o acum, discutând cu aceste femei, e că nu vor să se obișnuiască cu oamenii. Ecaterina povestea că a cunoscut o mamă și pe fiul ei, la fel refugiați. În durerea lor, au reușit să se obișnuiască unii cu alții, să se împrietenească. Ei și-au găsit unii în alții alinare și susținere. Însă mama și fiul au mers mai departe, iar Ecaterina a rămas în Moldova. Ecaterinei îi lipsesc cei doi, îi lipsesc și alți oameni cu care s-a împrietenit pe parcurs, dar de care s-a despărțit, pur și simplu. Iar asta îi provoacă suferință. A spus că nu mai vrea să se obișnuiască cu alți oameni. Mai mult decât atât, ca și alți refugiați, simte un fel de vină că viața ei, aici, în Republica Moldova, revine încet la normalitate, când acasă este război.
Sunt istorii și femei care m-au atins și mă fac să mă gândesc la ele, dar și să-mi reamintească ce înseamnă războiul. Pentru că noi toți uităm. Dar e important să aflăm, de fapt, prin ce momente îngrozitoare trec oamenii alături de noi, ca să-i putem susține în continuare.
