E a 13-a zi de război în Ucraina și 8 martie la chioșcurile cu flori în Moldova. Numărul morților din țara atacată de armata lui Putin se transformă în simple cifre mai repede decât numărul morților de Covid. Cu cât mai strașnică moartea, cu atât mai mult vrem să ne izolăm de ea. Din păcate, de moartea ucrainenilor nu ne putem ascunde în case, ea nu se transmite prin aer. Iar normalitatea pe care ne-o doream înapoi în primăvara anului 2020 era greu de redobândit când a apărut versiunea Omicron și a devenit ireversibilă în dimineața zilei de 24 februarie.
Observ pe impactul noutăților din Ucraina, observ pe liniștea care parcă se recuperează, ne obișnuim cu războiul. Știam că suntem construiți în așa fel încât să ne adaptăm la cele mai urâte lucruri care se pot întâmpla. Dar nu știam că o putem face atât de repede. Ne obișnuim cu războiul și asta nu-i o realitate în care vreau să crească fratele meu mai mic. Ne învățăm să trăim cu un plan B și pașaportul în geantă. Învățăm din istoriile refugiaților ce să facem „în caz că”.
Uneori mi se pare că mă obișnuiesc și eu cu războiul și lupt cu cinismul care-mi bate la ușă. În aceste 13 zile, ieri a fost prima în care nu am plâns. Și asta m-a speriat. Cine sunt eu dacă nu mă mai doare moartea oamenilor nevinovați? Dar am găsit un leac. De fiecare dată când simt că se scurge umanitatea din mine, citesc ce scriu cei care se află acum în Ucraina, ascult istoriile lor, le trec prin mine. Dacă ei mai au resurse, dacă le mai rămân puteri pentru stoicism și bunătate, trebuie să o facem și noi. Trebuie să o fac și eu.
Pe 5 martie, o tânără ucraineancă scria că, cu două zile în urmă, în încercarea de a se evacua cu mașina, familia ei a nimerit sub o ploaie de împușcături. Tatăl și mătușa Liuba a murit. Fiul mătușii e rănit, internat într-un spital din regiunea Cernihiv. Mama, sora Katea și verișoara Polina au fugit înapoi. Ieri, ele trebuiau să-i înmormânteze cu propriile mâini pe cei pierduți în curtea casei lor de vacanță. De atunci, tânăra nu a mai reușit să ia legătura cu ele. „Vă rog, nu am nevoie de condoleanțe. Nu sunt gata deocamdată să le primesc. Avem nevoie de ajutor. Satul se află la ieșirea de sus din Cernihiv, drumurile sunt minate. E nevoie de ajutor pe loc și trebuie să găsim o metodă de a le scoate pe mama, Katea și Polina de-acolo. Mă simt pierdută”, scria femeia. Niciun cuvânt de rău despre nimeni, doar suferință și modestie.
„Femeii și fiului ei, care și-au cedat ultimul pahar cu apă unui bătrân, bătrânului care și-a donat cele 400 de mii de grivne armatei ucrainene, femeii din blocul meu, care îl verifică zilnic de marcaje de artilerie, bărbatului care a izbucnit în lacrimi, (…) când autobuzul cu familia lui a plecat, iar el a rămas singur în gara din Liov, știam mereu că dragostea nu dispare niciodată, dar acum m-am convis. Vă iubesc și asta nu va înceta niciodată”, scria acum patru zile o jurnalistă din Ucraina. Ieri seara ea căuta ajutor pentru a-și evacua mama într-o zonă mai sigură.
Dacă ei reușesc să găsească bunătate și dragoste în timp de război, suntem și noi obligați să continuăm să o facem.
