Mă apucasem să scriu acest text în urmă cu două săptămâni, imediat ce am terminat de citit romanul Dezrădăcinare, semnat de Sașa Zare. Mi-a plăcut atât de mult, m-a debusolat și m-a lăsat cu o mie de întrebări, încât pentru prima dată am simțit nevoia să scriu despre o carte, să dau sfoară în țară, să povestesc cum m-a ținut legată câteva nopți la rând. Nu l-am scris pentru că sindromul impostorului a câștigat atunci.
Ieri Dezrădăcinare a luat unul dintre premiile Sofia Nădejde, parte a galei a literaturii românești scrise de femei. Un premiu important pentru o scriitoare din Republica Moldova, o știre relevantă pentru publicul nostru. Așa că am decis să scriu despre cum m-a marcat această carte și ce ar putea însemna ea pentru literatura românească.Nu o recenzie, un articol. Mă întreb cine stabilește ce e o recenzie adevărată, așa cum se întreba personajul Sașa cine stabilește ce e literatura adevărată. Scrii și gata.
Am descoperit atâtea asemănări, pe lângă sindromul impostorului care ne leagă, între mine și personajul Sașa, încât îmi era frică să continui lectura. Am înaintat cu un ghem de emoții și vreau să vă conving acum să căutați și voi romanul în librării. E un roman necesar, cu de toate, așa cum e și generația noastră.
Nu-i greu de ghicit de ce autoarea și-a ales un pseudonim. E un roman cu multe elemente autobiografice, poate chiar toate. Mi-e greu să numesc tema principală a cărții pentru că e plină de teme principale, toate scrise pe nerăsuflate, de parcă autoarea a vrut să compenseze pentru toate textele nescrise anterior pe aceste subiecte. Au mai fost scrise, dar nu la noi și nu așa.
Prima temă e cea a relației cu mama. O relație nefuncțională, fără granițe personale, cu multe așteptări față de copilul care trebuie să-și fericească părinții în timp ce crește, dar mai ales după ce a crescut și se așteaptă să devină el părintele părinților. Nu prea știu oameni din generația mea care să se laude cu relații sănătoase cu părinții lor, însă mama Sașei chiar a reușit să mă enerveze. Copilăria Sașei la Crocmaz, banală și frumoasă, așa cum ni se păreau nouă toate copilăriile celor crescuți în satele moldovenești după ’90, e urmată de o o adolescență și o tinerețe pline de nesiguranță, frici, crize identitare. Abuzurile verbale, abandonul, violul păreau la fel de banale ca viața care se scurgea în satele plictisite cu părinți care abia se învățau să înoate prin capitalism și sărăcie.
Cealaltă temă majoră e identitatea națională și relația cu limba, limbile din spațiul moldovenesc. Personajul, și probabil și autoarea, se mută în România pentru facultate, așa cum am făcut și eu la optsprezece ani, iar luptele sale identitare au fost și poate mai sunt și ale mele. Când cei din România încă mai fac glumițe despre „accentul drăguț moldovenesc”, care te scot din sărite și pe care încerci să-l acoperi cu tot felul de expresii locale, dar degeaba. Iar cei de acasă te așteaptă cu și mai multe glumițe despre cum te-ai dus normală în România și te-ai întors culturală. Stănescu a zis că s-a întors de acasă-acasă după vizita sa în Chișinăul sovietic. Ai și tu două case, dar nicăieri nu te mai simți ca acasă. De parcă adolescența și tinerețea nu vin cu crize destule, poftim și una identitară și națională.
„După ani de zile în care am locuit în România, acum, când ajung în Moldova, mă simt mai mult ca niciodată falsă și ruptă de casă cu vorbitul acesta frumos, care între timp mi-a devenit natural. Prețuiesc felul de-a vorbi al mamei mele și al tuturor de acolo, dar nu-mi mai iese ca înainte. Stăm la masa din bucătărie și în câteva clipe îmi dau seama că mă chinui să-i imit. Nu-mi vine să vorbesc moldovenește, dar râvnesc”. I feel you, Sașa.
Sașa mai are și o criză legată de identitatea sexuală. Romanul acesta e atât de prețios în societatea noastră, unde mulți încă mai cred că nu există homosexuali, bisexuali, că nu pot exista într-o țară ortodoxă, că-s toate inventate de americani. E curajos din partea autoarei, chiar și sub pseudonim, să-și pună sufletul pe tavă. Am mai citit cărți, am urmărit filme queer americane, europene, am reușit să înțeleg preocupările, fricile cu care cresc persoanele queer în alte societăți, nu și a noastră. Unde își găsesc parteneri, unde ies la întâlniri? Două lesbiene stau la o masă tristă din Gălbenușul trist de la Casa Presei și împart o felie de tort Napoleon. Nimeni nu le știe, nimeni nu vrea să le știe, dar ele există cu dragostea lor și toată gama de trăiri prin care trec toți oamenii îndrăgostiți, indiferent de orientarea sexuală. Dragostea între persoanele de același sex e la fel de frumoasă, doar că și mai nedreaptă, și mai dureroasă.
E o carte curajoasă și necesară care sper că va convinge și alte nume din spațiul nostru că scrisul nu-i în zadar. Avem nevoie de scriitori tineri care să documenteze și să dea voce vremurilor pe care le trăim. O felicit pe Sașa Zare pentru premiu. Pe lângă mărturiile sociale valoroase, premiul confirmă și valoarea literară a romanului.
