De Nicolae Dabija
La 26 aprilie curent, la Palatul Republicii a avut loc o adunare solemnă, prilejuită de aniversarea a 20-a a constituirii Primului Parlament (care se mai numeşte de legislatura a 12-a, noi fiind unica republică ex-sovietică ce-şi începe numărătoarea de la 28 iunie 1940).
Deputaţii şi-au mai pus o dată – caz unic în lume! – semnăturile lor sub Declaraţia de Independenţă.
Secolul XX are două date foarte importante pentru istoria acestui spaţiu: 27 martie 1918 şi 27 august 1991.
Şi de una dintre aceste date este legat numele deputaţilor din acel Parlament.
Dar terenul pentru ruperea de vechea metropolă şi promovarea unor schimbări cu adevărat democratice a fost pregătit de deputaţii din partea R.S.S.M. aleşi în Sovietul Suprem cu un an mai devreme, în luna martie 1989.
De acolo, din sala Congresului, se auzea mai bine cum Imperiul pârâie din toate încheieturile.
În Sovietul Suprem fuseseră aleşi mai mulţi scriitori – Ion Druţă, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Dumitru Matcovschi, Ion C.Ciobanu ş.a., astfel că Uniunii Scriitorilor i se mai spunea atunci şi Uniunea Deputaţilor.
Alegerea acestora, dar şi a altor deputaţi democraţi – Gheorghe Ghidirim, Mihai Munteanu, Veniamin Apostol, Timofei Moşneaga, preotul Petru Buburuz, Constantin Oboroc, Anton Grăjdieru –, în fostul legislativ al URSS, a încurajat populaţia republicii în lupta ei pentru Limbă, Alfabet, Adevăr, Simboluri Naţionale, Independenţă…
Am putea spune, parafrazând, că lujerii Independenţei fostelor republici unionale au încolţit la Moscova, în cadrul dezbaterilor din fostul legislativ unional, unde reprezentanţii republicilor au optat, iniţial, pentru o mai largă autonomie faţă de centru, apoi – pentru independenţa faţă de Imperiu; de la tribuna Sovietului Suprem deputaţii au condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov, pledând pentru lichidarea consecinţelor acestuia; au susţinut supremaţia legilor republicane asupra celor unionale; tot ei au votat pentru scoaterea din Constituţie a articolului 7 privind rolul conducător al partidului comunist, deschizând astfel drumul pentru o societate pluripartidistă; au insistat pentru retragerea trupelor sovietice de pe teritoriile altor ţări, inclusiv din Afganistan, ş.a.m.d.
Toate acestea au însemnat paşi concreţi făcuţi în întâmpinarea libertăţii şi a independenţei pentru fostele republici sovietice.
Republica Moldova n-a făcut excepţie.
Patru deputaţi în Sovietul Suprem al URSS – dnii Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Ion Hadârcă şi subsemnatul – au fost aleşi deputaţi şi-n Parlamentul R.Moldova la scrutinul din martie 1990.
Noi am fost ca o punte de legătură între Parlamentul de la Chişinău şi delegaţiile altor republici, cu care am făcut schimb de proiecte de legi, de decizii menite să apropie clipa ruperii de Imperiu. Ne-am încurajat şi susţinut reciproc. Astfel Parlamentul R.Moldova a fost primul din lume care, în luna mai 1990, a recunoscut Independenţa Lituaniei.
Imediat după acest gest curajos, Parlamentul Gruziei a recunoscut Independenţa R.Moldova, cu un an mai devreme de proclamarea oficială a independenţei noastre.
Tribuna unională a fost folosită de noi pentru revendicări naţionale, pentru promovarea unor schimbări fundamentale ale societăţii.
Politologul american Charles King, care a urmărit îndeaproape procesele care aveau loc în URSS, va afirma că, în Sovietul Suprem al fostei URSS, cele mai active erau delegaţiile celor trei republici baltice şi cea a R. Moldova, care, prin activismul lor, ridicau “probleme serioase cu privire la legalitatea locului celor petru republici în cadrul Uniunii Sovietice”.
Acest lucru a devenit pentru noi realitate la 27 august 1991.
Scoaterea republicii noastre din URSS a însemnat regăsirea libertăţii şi regăsirea de sine a populaţiei băştinaşe, care, după decenii de marginalizare şi neglijare a aspiraţiilor ei, părea să redevină stăpână a propriului destin. Din păcate, Independenţa noastră a durat o singură zi. Pentru că chiar a doua zi a început războiul contra Independenţei, declanşat de Moscova, de Transnistria, de nomenclatura comunistă, război care continuă şi care a reuşit să transforme visul nostru, al deputaţilor din acel prim Parlament, într-un coşmar.
Declaraţia de Independenţă, cel mai important document al statului, a fost ignorată de partidul comuniştilor (el conţine adevărurile fundamentale că basarabenii sunt români, că ei vorbesc limba română, că în 1812, 1940 am fost cotropiţi şi nu “eliberaţi” etc.). Ba mai mult: comuniştii au propus (poate şi din acest motiv actul a ars?!) să fie adoptată o altă Declaraţie de Independenţă, cu un alt conţinut.
Dar, asta e părerea mea, Declaraţia de Independenţă trebuia să se numească un pic altfel: Declaraţie de Reunire cu România şi atunci am fi rezolvat multe dintre problemele noastre: am fi evitat războiul de la Nistru, ne-am fi aflat azi în Uniunea Europeană, am fi scăpat de sărăcie, de Armata a 14-a, de teroarea limbii ruse, de partidul comunist şi de Voronin…
Pentru noi proclamarea Independenţei a însemnat atunci ruperea de Imperiu.
Noi vedeam acel gest ca un prim pas spre Reunirea cu Ţara.
Al doilea pas sau următorii, din păcate, n-au mai fost făcuţi, pentru că nu am avut parte de nişte conducători pe potrivă la Chişinău, dar şi pentru că nici conducătorii de la Bucureşti nu prea ne-au dorit.
“De ce la problemele noastre ar mai trebui să adăugăm şi problemele lor?!”, aceasta a fost întrebarea retorică pe care şi-au tot pus-o aceştia.
Teoria “celor două state româneşti”, lansată de Bucureşti, ne-a distanţat şi mai mult. Basarabia şi România nu mai erau privite ca două teritorii ale aceleiaşi ţări, ci ca două ţări constituite pe acelaşi teritoriu, odinioară comun.
Noi, cei care am creat într-un fel acest stat, în ultimii 20 de ani am fost etichetaţi de cei care n-au dorit detaşarea de URSS şi care au luptat pentru menţinerea fostului imperiu, “duşmani ai statalităţii”, “antistatalişti”, “trădători ai intereselor norodului moldovean” ş.a.m.d.
Unul dintre “patrioţii” din preajma lui Voronin a propus chiar ca I.Smirnov, separatistul cu mâinile murdare de sânge, să fie decorat cu Ordinul Republicii, cea mai înaltă distincţie a ţării, “pentru că dacă nu era el, R.Moldova se unea de mult cu România”.
Independenţa noastră s-a dovedit, până la urmă, una de croială rusească.
Suntem total dependenţi de economia rusească, de gazele ruseşti, de Armata a 14-a, de Patriarhia Moscovei şi de limba rusă.
În ultimii 20 de ani, în noţiunea de Independenţă cei de la guvernare au pus cu totul şi cu totul alte sensuri, contrare Declaraţiei de Independenţă. Independenţa a devenit un alt sinonim al sărăciei şi al îndepărtării noastre de Europa.
Acum câteva partide propun aderarea noastră la Uniunea Rusia-Belarus, federalizarea Republica Moldova, oficializarea limbii ruse la noi.
În concepţia lor toate acestea vor duce la consolidarea independenţei Republicii Moldova şi la înveşnicirea ei ca stat.
Din păcate, afirm cu tristeţe acest lucru, această aşchie de pământ şi-a dovedit incapacitatea sa statală.
Încă în 1918 deputatul în Sfatul Ţării Ion Buzdugan, adresându-se parlamentului de la Chişinău, a spus: “Basarabia nu va putea supravieţui de sine stătător ca stat. Ea trebuie să aleagă: sau se uneşte cu Rusia, sau se uneşte cu România”.
Cu aceeaşi dilemă ne confruntăm şi azi.
Trebuie să alegem: sau să fim cu România şi cu un destin european, sau cu Federaţia Rusă şi cu soarta unui al doilea Kaliningrad.
Este foarte importantă calea pe care o va alege pentru destinul lui şi al copiilor săi alegătorul basarabean în anticipatele din toamna acestui an.
Se va vota sau pentru trecut, sau pentru viitor.
De mai multă vreme Viitorul ne face semne că ne aşteaptă. Dar s-ar putea să se lehămetească şi el.
Ceea ce depinde de noi este să facem totul ca acele speranţe ale noastre de acum 20 de ani să devină realităţi. Lucru care este pe deplin posibil.
