În ultima perioadă, politicienii de la Chişinău au readus în prim planul discuţiilor politice posibilitatea rezolvării conflictului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova. Unii spun că un asemenea plan ar sta deja pe masa premierului Vlad Filat şi că sosirea cancelarului german la Chişinău ar avea drept scop forţarea mânii autorităţilor moldoveneşti să accepte federalizarea.
Tot mai mulţi politicieni au început polemicile la acest subiect. Liderul socialiştilor, Igor Dodon, a şi lansat „unica soluţie” pentru depăşirea crizei din stânga Nistrului – federalizarea sau confederalizarea. Alţi lideri nici nu vor să audă de o asemenea posibilitate, iar a treia categorie optează pentru o soluţie mai de durată, dar mai bună pentru Chişinău.
Cine ar opta pentru federalizare?
Din sânul alianţei de guvernare pentru federalizare ar putea opta doar PDM şi PLDM, primii din considerentul „parteneriatului stategic” cu Partidul Единая Россия, iar cei din urmă, datorită apartenenţei la Partidul Popular European. PL se va opune din simplul motiv că lărgirea arealului electoral ar compromite şansele partidului de a spera la un scor bun în alegeri, dat fiind faptul că în regiune majoritari sunt cei care vorbesc limba rusă. PCRM-ul, în frunte cu Vladimir Voronin nu ar susţine această iniţiativă din principiu, în primul rând, pentru că atunci când el a dorit să parafeze planul Cozak, care prevedea federalizarea Republicii Moldova, opoziţia şi societatea civilă s-a opus, iar în al doilea rând din dorinţa de a face piedici alianţei.
Totuşi, unii politicieni şi experţi optează mai mult pentru o soluţie mai bună, deşi găsirea acesteia ar putea dura o perioadă mai lungă de timp. Găsirea acestei soluţii ar putea însemna pentru Chişinău – „niciodată”. În cei 20 de ani post conflict, generaţiile care s-au născut după acele evenimente sunt educate după alte valori şi după alte modele, este logic că un tânăr de 18 ani din RMN să se deosebească la abordări de unul din dreapta Nistrului, trecerea timpului nu face nimic altceva decât să adâncească distanţa dintre oamenii de pe cele două maluri. Experienţa noastră de câteva sute de ani ne demonstrează că îngheţarea sau amânarea uno astfel de litigii pentru vremuri mai bune sau mai favorabile nu au adus nici un rezultat. Să luam anul 1812, când intelectualitatea din principatul Moldovei nu s-a prea opus cârdăşiei acestuia în două. Un alt exemplu şi mai călduţ este anul 1940, atunci când politicienii au decis cedarea Basarabiei la ultimatumul lui Stalin, din aceeaşi frică ca şi în 1992. Rezultatul îl simţim şi astăzi, nu ştim nici ce limbă vorbim, nici ce naţionalitate avem, scriem în paşapoarte RM, ca automobilele.
Oricare nu ar fi fomula de soluţionare a acestui conflict, federaţie, confederaţi, stat unitar, important este ca aceste iniţiative să vină de la Chişinău, şi nu de la Tiraspol sau din alte capitale ale lumii. Dar cel mai important este ca iniţiativele Chişinăului sau Tiaspolului să vină din proprie iniţiativă, nu după vizitarea înaltelor birouri ale marilor jucătoi geopolitici sau ale ambasadelor acestora, ci din sincera dorinţă de propăşire a celor pe care îi conduc. Altfel marele Ion Druţă îşi pierde actualitatea, iar noua sa carte s-ar putea numi „Gata, nu mai nasc şi la Moldova Oameni”?
De Constantin Uzdriş
Opiniile exprimate în prezentul articol aparțin autorului și nu reflectă în mod neapărat poziția portalului Moldova.ORG
