Numită Şcoala de la Bălţi, gruruparea scriitorilor din cel de-al doilea mare oraş basarabean (Nicolae Leahu, Anatol Moraru, Mircea V. Ciobanu, Maria Şleahtiţchi, Lucia Ţurcanu, Adrian Ciubotaru, care, ulterior, li s-a alăturat Ghenadie Nicu) s-a manifestat din plin începând cu cea de-a doua jumătate a anilor 90, atunci când o bună parte dintre ei au trecut de cartea de debut şi şi-au lansat propria revistă, revista Semn, care, în foarte scurt timp, a devenit una dintre cele mai importante portavoci ale postmodernismului românesc din Republica Moldova. Mai toţi, poeţi, dramaturgi şi prozatori, s-au impus şi ca teoreticieni, eseişti, istorici literari şi critici de primă-mână. Cu toate că o bună parte dintre ei s-au masat la Chişinău, mai sunt văzuţi în continuare ca făcând parte din grupul de la Bălţi. Printre figurile cele mai importante ale Şcolii de la Bălţi este criticul literar, eseista şi poeta Maria Şleahtiţchi, care, de curând, a publicat la editura Tipo Moldova din Iaşi o antologie de poezie.
Citind-o dintr-o înghiţitură, primul lucru care mi s-a aruncat în ochi este evoluţia poetică a Mariei Şleahtiţchi de la o poezie livresă (sau textualistă) spre o poezie existenţialistă de factură feminină. De la un volum la altul, se vede cu ochiul liber că poeta şi-a schuimbat domiciliul din „ocniţeţele poemului” în bulboanele existenţei. Aşa că cei care o percep ca pe o poetă livrescă, greşesc amarnic. Cu atât mai mult cu cât nici poeta nu ar vrea ca poezia ei să fie receptată în această cheie. Nu întâmplător ne îndeamnă într-un poem de-al ei: „nu căutaţi temele şi ideile/ acestor poeme/ele nu există/nu depistaţi în texte(…)/citatele din eminescu/ stănescu blandiana heidegger ş.a./ sunt întâmplătoare/ deci lipsite de importanţă”. Cu alte cuvinte, mizele poeziei Mariei Şleahtiţchi nu sunt livreşti, ci ţin de un existenţialism de natură feminină, aşa cum am mai spus-o şi mai la deal.
Chiar şi dacă nu va renunţa cu totul la livresc, în foarte mult poeme de-ale Mariei Şleahtiţchi, aşa cum foarte bine observase criticul literar Lucia Ţurcanu, acesta a trecut într-un plan secund, în prim-plan ţâşnind sensibilitatea feminină. Această evoluţie se vede foarte bine şi în poemul Pastorală (II), una dintre cele mai frumoase poezii ale Mariei Şleahtiţchi, în care o biată capră, care paşte în grădina iubitului ei de la ţară, o face să se gândească trecerea timpului şi la moarte : „capra paşte movul amărui/ al florilor de brusturi/ verdele uscat al păretarului/ degrabă/ mă va paşte pe mine/ cu carte cu tot”.
Zilele trecute, Maria Şleahtiţchi a fost aplaudată de criticii literari la Biblioteca Publică „ O.Ghibu”. La sfârşit, a citit câteva dintre poeziile ei noi, încă nepublicate, şi am trăit o mare bucurie. Aşa cum ţi-o poate provoca doar marea poezie.
de Dumitru Crudu
