De Andrei Munteanu
Chişinău (Moldova.ORG) — Întâlnirea cu Dl. George Friedman, Şef Executiv şi fondator al STRATFOR Global Intelligence a fost anticipată de emoţii pe care le trăiam ca şi mulţi ani în urmă, în Sala de Decernare a Premiilor Nobel şi/sau la Universitatea din Stocholm, ascultând lecţii care influenţează lumea la nivel global, la seria de lecţii de neuitat ascultate de la profésorii Carnoy (Universitatea din Stanford), Fägerlind, Husén şi Tuijnman (Universitatea din Stocholm), precum şi felul în care m-au provocat să mă gândesc mult cu privire la inegalităţi dintre oameni şi ţări, la cauzalitatea acestora, astfel încât erau urmate de zile şi nopţi de frământări şi meditaţii.
Dl Friedman este unul din puţinii oameni care indirect mi-au demonstrat cât de important este să gândim global pentru a acţiona local, şi cât de mult contează să poţi face priorităţi în viaţă; era cât pe ce să comit o greşeală imensă, adică, să caut o „scuză” de a nu merge la întâlnirea cu d-lui deoarece din anumite motive a fost schimbată ora întâlnirii cu circa 15 ore mai devreme decât mă aşteptam.
Din partea introductivă scrisă de D-l Friedman aflasem că d-lui este un călător, şi aceasta m-a intrigat şi mai mult, deoarece ştiu cât de mult m-au influenţat deplasările mele, cu diferite ocazii, în cele circa 20 de ţări ale lumii.
Geopolitica pentru d-lui este ca şi pentru orice părinte sănătos dragostea de copilul propriu, indiferent de maniera manifestărilor acestei dragoste. De aceea orice cuvânt pentru mine era o nouă provocare de a asculta, dar nu numai.
Nu ar fi corect dacă nu aş începe mai întâi de toate cu punctul de vedere asupra geopoliticii din optica d-lui Friedman. D-lui consideră geopolitica ca şi „o intersecţie a geografiei şi politicului. Aceasta presupune că viaţa politică a oamenilor este profilată de locul în care ei trăiesc şi că modelele politice deseori se repetă din cauza persistenţei popoarelor şi a permanenţei geografiei”. Gândurile par a fi pe cât de profunde pe atât de convingătoare, dacă nu mi s-ar fi provocat şi persistenţa de a-mi formula şi viziunile proprii, care pot fi complementare, dacă cititorii şi d-lui nu le vor considera contrarii…
O citată care mi-a atras atenţia în mod deosebit, şi care ne priveşte cel mai mult, este că: „Atunci când Uniunea Sovietică s-a destrămat în a. 1991 şi s-a retras în hotarele vechii Moscove, erau din cei care ziceau că acela a fost sfârşitul imperiului rus. Naţiunile şi imperiile sunt entităţi vii până când mor. În timpul vieţii acestora ele cresc în limitele în care sunt admise de către alte popoare. Acestea nu cresc astfel deoarece ar fi rele. Ele fac aşa deoarece sunt compuse din oameni care doresc permanent să fie în siguranţă şi mai mare, mai prospere şi mai respectate. Este de neconceput ca Rusia, fiind în viaţă şi ne-reţinută, nu va căuta să revină la ceea ce a fost cândva. Frontierele Rusiei Ţariste şi ale Uniunii Sovietice aveau motive de a ajunge acolo unde au fost, şi, după mine, Rusia inevitabil va căuta să revină la hotarele ei”.
O citată preluată în traducerea subsemnatului, care pe cât pare să pare să fie cam extinsă cantitativ, tot atât de esenţială pînă la ultima literă. O citată care mă face să înţeleg, că în alte circumstanţe, nu aş fi crezut că pragmatismul poate avea şi aspecte constructive pentru omenire, inclusiv pentru R.M. Dacă Federaţia Rusă (FR) ar avea „dreptul firesc” – adică nu din reavoinţă – de a pretinde să revină la hotarele ei din perioada ţaristă, sau cel puţin până la Nistru, atunci cu acelaşi grad de convingere se poate justifica, absolut pe deplin – interesele Uniunii Europene de a avea interese legitime şi control asupra R.M. şi Transnistriei inclusiv, cel puţin din considerentele după cum urmează: (i) teritoriul actual al R.M. a fost în componenţa Rusiei Ţariste şi a URSS ca urmare al anexării prin forţă, (ii) teritoriul actual al R.M. a fost în componenţa României ca urmare a hotărârii Sfatului Ţării, prin exprimarea voinţei poporului de la acel moment, (iii) actualmente România este parte a UE, devenită ţară-membră în manieră firească, liber consimţământ, fără violenţă, iar (iii) Transnistria a fost parte a RSSM în baza proiectării de la Moscova sovietică şi ruptă ulterior de la R.M. iarăşi prin forţă armată. Cu acelaşi succes văd şi justificarea intereselor SUA în R.M. (Transnistria inclusiv), ca şi promotor şi factor de asigurare a garantării unui model de democraţie, care s-a dovedit a fi mai viabilă şi mai durabilă comparativ cu multe alte modele de democraţii, în contextul necesităţii de stabilitate şi dezvoltare durabilă în regiunea din care R.M. face parte.
Multora li s-ar părea o abordare simplistă, dar, sper eu, nu în măsura în care să nu se vadă „grăuntele” de esenţial, că eu pun la baza unei posibile repartiţii geografice, totuşi, factorul atractivităţii şi profilării anumitor predilecţii integraţioniste ca şi procese fireşti – bazate pe forţa convingerii şi liberului consimţământ, şi nu a intervenţiilor armate şi forţei militare aşa cum ar părea că se considera „firesc” din geopolitica „clasică”; iar de aici reiese că de fapt D-l Friedman ar sugera că totuşi, poate fi „observată” o distincţie între geopolitică şi „geo-capricii”, sau poate chiar „geo-obsesii”.
Din articolul succint al d-lui Friedman se vede mai clar, cum n-am văzut din multitudinea de literatură citită la filozofia marxist-leninistă şi/sau istoria PCUS, cât de importantă este a lupta pentru adevărul absolut, pentru a ne facilita înţelegerea şi a putea mult mai uşor să ne descurcăm cui şi ce i se cuvine din faptele comise.
Prin discuţia cu d-lui, mi s-a consolidat încă o dată înţelegerea cât de importantă este să ne dezvoltăm abilităţile cognitive şi atitudinale, căci prin acestea puteam extinde şi baza unui curaj de a aborda lucrurile pragmatic şi echidistant, care în interpretare raţională nici cum nu ar putea fi asociată cu încălcarea drepturilor omului, că a aborda lucrurile pragmatic nu înseamnă o dezicere de a lupta pentru adevărul absolut, căci numai astfel pot fi găsite nu numai înseşi adevărul, dar şi idei constructive care ne pot ajutata în ieşirea din impas. Că prin abilităţi cognitive şi atitudinale poate fi descurajată orice idee aberantă de comitere a violenţei între popoare şi/sau între clase sociale din interiorul unei ţări luate aparte.
