Am ascultat de câteva ori povestea Elenei din Ungheni pe care Moldova.org a publicat-o ieri. E sfâșietoare, te umple de neputință în raport cu victima și de rușine în raport cu sistemul care a eșuat să o protejeze.
Nu găsesc cuvintele potrivite care să exprime câtă durere ar trebui să adune o femeie ca să ajungă să vorbească cu atâta luciditate și detașare amănunte din scenele de coșmar prin care a trecut. Dar cel mai mult în povestea asta m-au marcat cele două personaje secundare: vecinul și șoferul.
Se întâmplase ca vecinul să fie în curtea lor în momentul în care soțul Elenei încerca să o lovească pe fiica sa cu o cărămidă în cap. Vecinul, speriat, i-a zis: „Fă ce vrei, numai dă-mi pace să ies eu din ogradă.” Nu dorea să vadă cu ochii lui scena, pentru că l-ar fi putut urmări sau poate se temea că va fi citat la judecată în calitate de martor. Nu am văzut, nu eram de față, înseamnă că m-am absolvit de vină. Nu e curtea mea, nu-s problemele mele.
Apoi Elena povestește că, deși reușise să fugă la un centru de plasament, soțul continua să o urmărească și să o amenințe. Mergea cu unul dintre copii spre magazin, soțul său a oprit în dreptul lor și încerca să o bage cu forța în mașină, amenințând că o duce în pădure unde deja săpase o groapă pentru ea. Elena fusese lăsată legată în pădure și înainte, vorbele soțului său nu erau doar niște amenințări. Striga, iar un șofer care a văzut scena a oprit și i-a ordonat bărbatului să o lase în pace. Șoferul străin nu s-a lăsat bătut nici când agresorul i-a reproșat că „e femeia mea”. Ar fi putut proceda exact ca vecinul, „nu e femeia mea, nu e problema mea”, însă șoferul a aplicat forța și a salvat-o. Elena a reușit să fugă la magazin de unde a sunat asistentul social și polițistul. Scăpase.
Am urmărit reportajul până la final dezamăgită că agresorul nu e în închisoare. A fugit peste hotare de unde încă o caută și o amenință. În situația în care avem încă un sistem defect incapabil să protejeze victimele cu adevărat, avem nevoie de o societate care să nu se complacă în rolul vecinului. Nu ne poate proteja statul, dar ne ținem noi grămăjoară, nu tăcem, intervenim să protejăm victima așa cum a făcut-o șoferul, „deranjăm” poliția de câte ori e nevoie până o vom vedea angajată cu adevărat în slujba victimelor.
Încurajăm copiii să vorbească atunci când sunt abuzați sau când sunt martori la abuzuri. Dacă nu se întâmplă în curtea noastră, nu înseamnă că violența nu ne va afecta și pe noi sau pe copiii noștri. Nu putem lăsa aceste brute să se plimbe libere pe stradă. Fiecare victimă a violenței domestice e pe conștiința societății, suntem complici prin tăcere.
