La începutul războiului am crezut în ruși. Am sperat că salvarea va veni de la ei, că nu vor permite distrugerea țării vecine de dragul ambițiilor unui dictator. În primele săptămâni, credeam că vor ieși în stradă și vor împușca doi iepuri odată: vor pune capăt războiului absurd și îl vor da jos pe Putin.
Atunci încă urmăream mulți activiști ruși pe rețelele de socializare – majoritatea se declarau deschis sau voalat împotriva războiului. La proteste în stradă mergeau foarte puțini. Când am întrebat-o pe o tipă din Sankt-Petersburg dacă va merge și ea la protest mi-a răspuns supărată că dacă „America și Europa nu-l pot opri, ce putem face noi, oamenii de rând?”. Am încheiat comunicarea acolo. Știam că n-ar fi avut un răspuns la întrebarea care-mi stătea pe limbă: atunci cum și când va fi democrație în Rusia?
În câteva săptămâni a fost clar că salvarea nu va veni de la ruși, iar numărul celor care susțin agresiunea se tot umfla în toate sondajele, chiar și cele independente.
În tot acest timp m-am întrebat ce i-ar face pe ruși să se revolte? Mă gândeam că s-ar putea întâmpla atunci când vor fi afectați chiar ei de sancțiuni, de lipsa libertății, de tot mai puține oportunități, de propria conducere care îi trage cu de-a sila într-un trecut întunecat. Mai ales că pentru un Ivan obișnuit războiul sau „operațiunea militară specială” e departe. Bombele nu cad peste casa lui, în timp ce portofelul lui se golește, opțiunile de vacanță sunt tot mai puține și poate chiar are câțiva prieteni care au fost trimiși în „operațiune”. O motivație, fie ea și egoistă, e tot mai utilă decât apatia. De asta cred că mesajul Allei Pugachova a fost potrivit și fix ceea ce trebuie pentru publicul rusesc – unul axat pe pierderile rușilor mai degrabă decât un apel către empatie față de Ucraina.
Numai că rușii n-au reacționat, n-au încercat să-și salveze nici măcar propria țară. Mulți activiști au emigrat, alții au fost arestați. Masele au rămas amorfe. Poate e de înțeles. Ca popor, rușii n-au prea trăit exercițiul democrației. Ei nu au reacționat la mâna de fier a lui Putin care se strângea tot mai tare în jurul gâtului lor – atunci când și-a eliminat oponenții asasinându-i, atunci când a închis instituțiile de presă independente sau atunci când practic a legalizat violența domestică în țară. Lucrurile s-au întâmplat foarte treptat și foarte pe ascuns. Limbajul greoi guvernamental a fost folosit pentru a diminua gravitatea celor întâmplate. Războiul n-a fost chiar război, ci doar „operațiune”, iar mobilizarea n-a fost decât „parțială”. Ca broasca fiartă într-o cratiță care se încălzește treptat, cetățenii au înghițit pe rând abuzurile. Au zis „asta nu contează” și au crezut că pot exista „în afara politicii”.
Azi politica le-a bătut la ușă și le-a înmânat o citație la „voenkomat”. În caz de refuz – ani grei de pușcărie. Pentru diseară au fost anunțate proteste și vreau să cred că cei care vor ieși împotriva regimului putinist vor fi mai mulți decât cei care au cumpărat toate biletele de avion dinspre Moscova. Dar sunt pesimistă și nu-mi doresc nimic mai mult decât să n-am dreptate.
Mă tem că mobilizarea parțială nu va schimba mare lucru, doar va înmulți numărul soldaților morți sau răniți, iar libertatea și democrația se vor lăsa așteptate în Rusia.
Și atunci, dacă nu cetățenii, cine va crea și lupta pentru democrația în Rusia?
