M-am oferit să ajut cu traducerea și să recomand cea mai bună prăjitură din vitrină celor trei femei din Ucraina pe care le-am întâlnit într-o patiserie din București.
În scurta discuție pe care am purtat-o, una dintre ele mi-a mărturisit că au ajuns în București, în luna mai. Ea și copiii ei au fost ajutați de câțiva tineri voluntari studenți în România, dar originari din R. Moldova. Mare i-a fost uimirea să-i vadă pe acești tineri vorbind în două limbi simultan. Vorbeau cu ei – în rusă, întorceau capul – și treceau la română cu ceilalți voluntari.
„Deși am cunoscut mulți moldoveni în Mykolaiv, apoi în Odessa, niciodată nu m-am întrebat ce e cu limba lor, de unde s-a luat. Știam că e o limbă latină. Că poate asemănătoare cu limba română, dar niciodată curiozitatea mea n-a mers mai departe. I-am întrebat pe voluntari cât de repede au studiat limba română de o vorbesc așa de bine. Ei mi-au răspuns că nicio zi pentru că asta e limba lor maternă. M-am simțit rușinată că am peste patruzeci de ani și am fost atât de ignorantă față de un detaliu atât de important despre oamenii din țara noastră vecină. De fapt, din țările vecine pentru că ne învecinăm și cu R. Moldova, și cu România”, mi-a mărturisit.
Aveam sentimentul că toți vorbitorii de rusă din Ucraina se identifică ca etnici ruși pentru că vorbesc rusa
Mi-am luat rămas bun cu „să se termine cât mai curând războiul”. Însă discuția asta de cinci minute încă îmi stă în cap după câteva zile. Odată cu anexarea Crimeei și invaziei militare rusești în Luhansk și Donețk în 2014, au apărut și primele mele curiozități adevărate despre Ucraina. M-am întrebat „care-i treabă cu ucrainenii aceștia?” Cam târziu pentru o jurnalistă de 24 de ani cu nume și prenume ucrainean, nu credeți? Până atunci fusesem în Ucraina de câteva ori. Vorbeam peste tot în rusă, mi se răspundea politicos înapoi, știam mai mulți oameni de cultură ucraineni care se integraseră perfect în scena culturală de la Moscova. Aveam sentimentul că toți vorbitorii de rusă din Ucraina se identifică ca etnici ruși pentru că vorbesc rusa. Logic, nu? Nu prea. Așa cum nu toți vorbitorii de rusă din Chișinău se identifică ca etnici ruși.
Aveam sentimentul că limba ucraineană e aproape una și aceeași cu limba rusă, deși nu înțelegeam mare lucru când o auzeam și nici acum, după aproape un an de război și consumat activ de conținut în limba ucraineană, nu am ajuns să o înțeleg. Așa auzisem din copilărie, că ucrainenii sunt un fel de frați mai mici ai rușilor. Că limba ucraineană e o soră mai mică a limbii ruse, iar curiozitatea mea nu a mers niciodată mai departe. E sora mai mică pentru că e vorbită numeric de mai puțini oameni de pe planetă? Limba rusă era la fel de vorbită dacă URSS-ul nu ducea o politică de rusificare atât de intensă? Nu e nimic rău, e chiar minunat să cunoști alte limbi, dar nu cu prețul minimalizării limbii poporului tău.
„Toți de-o mamă”
După 24 februarie Tiktok-ul și algoritmul său mi-au scos în față mii de video-uri cu oameni din Kazahstan, Cecenia, Tatarstan, Bureatia care vorbesc despre identitățile lor naționale și lingvistice și cât de mult au fost afectate de rusificarea din timpul URSS care continuă și astăzi. Am tot căutat să citesc și să citesc, să aflu despre toate etniile din întreg spațiul ex sovietic, câte au reușit să își păstreze elementele etnice și lingvistice și m-am simțit rușinată, exact așa ca femeia de la patiserie.
Ideea că suntem „toți de-o mamă” datorită trecutului nostru sovietic e fix ceea ce-a încercat să transmită Kremlinul și după destrămarea URSS și a funcționat. Vorbim cu toții limba rusă pentru că părinții și bunicii noștri au fost forțați să o învețe ca să poată studia sau găsi de muncă. E minunat că ne putem înțelege lingvistic între noi, dar suntem diferiți, cu identități naționale, limbi și chiar religii diferite. Poate sună cinic, dar sunt recunoscătoare acestui război că m-a făcut să caut și să aflu despre istoria ucrainenilor și celorlalte popoare surori, surori, dar de suferință. Am aflat că rădăcina numelui meu în ucraineană înseamnă creastă de munte. Și parcă nu-mi mai pare atât de lung și greu de pronunțat, e frumos și e al meu.
