„Acest tren e în flăcări,
Nu mai putem zăbovi,
Acest tren e în flăcări
Şi nu mai avem unde fugi.
Acest pământ a fost al nostru
Până am intrat în război,
Va muri dacă va deveni al nimănui,
E timpul să ne luăm acest pământ înapoi.” (Akvarium, Tren în flăcări, traducere de M. Vakulovski.
Un marfar a deraiat pe teritoriul Rusiei în trenul Moscova – Chişinău. Un vagon a fost zdrobit. Deocamdată se ştie de şase oameni morţi, mulţi sunt în spital. Toţi morţii sunt cetăţeni ai Republicii Moldova. E o tragedie. Din păcate pentru noi, e ciclică. Şi aceste morţi concrete sunt şi o parabolă.
Când prima oară am auzit ştirea, mi s-a părut foarte dubios. Intrarea unui marfar într-un tren spre Chişinău, într-o perioadă tensionată, nu prea pare întâmplătoare, fiţi de acord. Marfarul ucigaş e ca bocancul lui Hrusciov cu care ameninţa Europa, e ca tancurile sovietice din Praga sau Budapesta. E ca tituşki din Ucraina.
Dar nu. E o tragedie. Atât. Din prostie. Din incompetenţă. Nu e un act terorist, deşi mă mir că nimeni nu se gândeşte şi la asta. Când mor moldovenii – nimeni nu se gândeşte la acte teroriste. Ca şi cum ar fi absolut normal. Sunt doar nişte statistici – atâţia. Fără mare tamtam, fără vinovaţi, fără emoţii. O ştire printre altele, de parcă ar fi firească o tragedie. Mai mult, când mor moldovenii – parcă nici tragedia nu e chiar aşa de mare.
Asta mă înfioară. Suntem obişnuiţi să se intre în noi cu marfarul. Apoi să fim înghesuiţi ca vitele în câteva vagoane, cum spunea un martor din tren. Să fim căraţi în dulci leşinuri, fără apă şi aer. Cam aşa e prietenia moldo-rusă, de fapt româno-rusă. Aşa ne-au înfometat, aşa ne-au dus în Siberia sau Kazahstan, aşa am construit socialismul. Aşa trimite Rusia moldovenii acasă.
Aveţi grijă cum treceţi strada, aveţi grijă în ce tren urcaţi. Moartea e un lucru banal pentru un moldovean. Marfarul e rusesc, însă lejeritatea cu care vorbim despre moarte e comună.
