Pe 28 februarie forțele ruse au înconjurat orașul Herson. Pe 3 martie, la o săptămână de la începutul invaziei armatei ruse în Ucraina, orașul din sudul țării a fost ocupat. Locuitorii sunt categoric împotriva ocupației ruse. Aceștia organizează proteste pașnice și luptă pentru independența lor. Maria, o locuitoare a orașului, povestește despre începutul războiului, despre situația umanitară și despre protestele de rezistență în Herson.
„Se spunea că războiul va începe pe 16 februarie, însă eu încercam să nu mă gândesc la asta. Dar cu cât era mai aproape războiul, cu atât devenea tot mai groaznic.” În noaptea dinainte, Maria asculta adresarea lui Zelenski către ruși. El îi ruga să nu vină cu armele pe pământul ucrainean, în casele ucrainenilor. Maria își amintește: „anume atunci am înțeles că va fi război. Plângeam. În sfârșit am putut să-i înțeleg pe cei care și-au pierdut casele în Donbas în 2014, acest sentiment de groază. Cineva a decis că tu trebuie să lași totul, să-ți lași viața și să pleci într-o direcție necunoscută pentru a începe viața din nou. Chiar și așa, încă aveam speranța că Rusia nu va face acest pas stupid.”
Pe 24 februarie Maria și iubitul ei s-au trezit la 5:30 dimineața. „Ne-a trezit apelul unui prieten. Prin somn am auzit: «s-a început». Eu speram că ei discută despre altceva, că ei nu vorbesc despre război. Dar știam că nu e așa, eram îngrozită. Nu doresc nimănui să treacă prin asta – să te trezești într-o țară în care a început un război și să nu știi ce să faci. Am ieșit la balcon și am văzut cum se ridica fum negru în sectorul Cernobaevka, unde se află aeroportul. Iar jos, la bancomat, deja era un rând de 20 de persoane. Tuturor le era frică.”
Maria și iubitul ei se simțeau pierduți. „Prietenul meu a mers la magazin să facă cumpărături, să ia conserve. Iar când s-a întors, ne-am dus la părinții lui. Făceam planuri să plecăm din oraș, dar eu nu puteam să plec fără mama mea. Iar mama nu planifica să plece din Herson. Atunci am decis să rămânem în oraș. Eu am înțeles că nu vreau să-mi părăsesc casa. Aici e apartamentul meu, aici sunt oamenii mei apropiați, rudele. Să-i părăsesc ar fi ceva asemănător cu moartea. În viitorul apropiat voi putea pleca din Herson doar dacă au să înceapă să ne bombardeze la fel cum fac ei în Harkiv.”
Acum, potrivit Mariei, posibilitatea de a pleca practic nu există – orașul este ocupat de ruși, la ieșire sunt posturi de soldați. „Unele mașini sunt lăsate să treacă, în altele le împușcă fără nicio explicație, fără să întrebe nimic. Ei împușcă și nu se uită cine e în mașină. De nenumărate ori au împușcat în mașinile în care se aflau femei și copii. Să pleci acum din oraș este un risc nejustificat.”
Maria spune că în Herson sunt probleme cu medicamentele. „Nu se livrează medicamente, farmaciile sunt goale. Cel mai greu e pentru cei care au nevoie de tratament medicamentos permanent, cum ar fi insulina, preparatele hormonale, cardiace. În Herson nu mai sunt rezerve de medicamente. Ei încearcă să le obțină din alte orașe, dar la noi e practic imposibil să intri.”
De mâncare încă au. „Nu este din abundență, pentru că nu mai sunt livrate produse, dar carne, legume și crupe încă sunt. Mâncarea se vinde la prețuri mai mari. Merele costă 45 de grivne kilogramul [circa 28 lei, n. red.], iar rodia – 35 [circa 22 lei, n. red.]. Acum nu le mai permit lucrătorilor să intre la fabrica de păsări din Cernobaevka, acolo unde trei milioane de găini mureau de foame. Au început să le ofere gratis oamenilor, pentru că altfel toate trei milioane piereau, ar fi fost o catastrofă.”
Maria spune că multe magazine de rețea s-au închis, pentru că sunt pustii. Din puținele care au rămas deschise mai poți cumpăra ceai sau bomboane. „La începutul războiului multe magazine distribuiau produse alimentare gratuit, dar acum le vând în cantități limitate, pentru ca o singură persoană să nu cumpere toată mâncarea care ar ajunge pentru 10 oameni. Rusia ne aduce ajutor umanitar, dar aproape nimeni nu vrea să ia aceste pachete. Au adus conserve de carne și mandarine. Oamenii fără adăpost iau mâncarea, dar practic toată lumea este împotriva acestui ajutor. Să urmeze calea corabiei militare!”
Protestele pașnice din Herson au început în primele zile din martie. În primele săptămâni aveau loc în fiecare zi, spune Mașa. „La ora 12 oamenii vin în Piața Libertății pentru a le arăta ocupanților ruși că ei nu sunt bineveniți aici. Nu sunt întâmpinați cu flori, nimeni de aici nu vrea în Rusia. Toți vor să rămână în Ucraina. Acesta este pământul nostru, aceasta este patria noastră, pe care o iubim și o prețuim. Protestatarii se comportă pașnic. Uneori oamenii se pot exprima tăios, pentru că e prea de tot. Mulți din Herson deja și-au pierdut oameni dragi și cunoscuți.” Maria povestește că lumea iese în Piața Libertății cu drapele, cântă imnul și alte cântece. Iar de cealaltă parte a pieței, lângă clădirea Administrației Regionale de Stat, în spatele mașinilor blindate stau soldații ruși cu armele. Ei pun imnul Rusiei. „Încearcă astfel să astupe cântecele ucrainene și strigătele protestatarilor”, adaugă Maria.
„Recent, protestatarii au început să fie alungați cu arme și gaze lacrimogene. Asta îi înfurie pe localnici. Nu au voie să se comporte cu noi așa. Aici nu e Rusia, la noi oamenii cu mâinile goale opresc mașinile militare ruse și le întorc din drum. Am văzut cum în Piața Libertății au încercat să intre cu mașinile militare ale forțelor ruse, dar oamenii s-au aliniat într-un scut viu. Fără arme. Ei au oprit aceste mașini și le-au întors din drum. Acestea nu au putut trece. În ziua următoare, lumea iarăși a ieșit în piață și spre ei a fost deschis focul. Patru oameni au fost răniți, nici unul nu a decedat – rușii ținteau spre picioare pentru a-i răni. Pe mine asta mă înfricoșează, dar în același timp mă înfurie tot mai tare. Nu au voie să se poarte așa cu noi. În țara mea așa ceva nu este permis. Eu am dreptul să ies în Piața Libertății și să spun, să arăt că eu nu sunt de acord cu ceea care se întâmplă acum în țară. Ei nu au voie să mă alunge cu gaze lacrimogene și cu atât mai mult să împuște în mine.”
Articol scris de Larisa Kalik, o jurnalistă originară din Tiraspol. Acum trei ani, ea a lansat o carte despre experiențele traumatizante ale celor ce au trecut prin armata transnistreană. Cartea i-a adus recunoașterea publicului, dar și un dosar penal în regiunea din stânga Nistrului unde locuia. Asta a determinat-o să emigreze în Ucraina, țară care i-a devenit a doua casă. Războiul a prins-o în Kyiv.
