În august 1516 Palestina, cu o populație majoritar arabă și minoritar evreiască, ajunge sub controlul Imperiului Otoman.

În anii 1800, evreii încep să fie masacrați, dar și izgoniți de autoritățile otomane pentru nesupunere. Așa apare mișcarea sionistă, care militează pentru crearea unui stat evreiesc.

În anul 1917, Imperiul Otoman se prăbușește. Țările europene câștigătoare și SUA încep să împartă teritoriului Imperiului distrus, iar Palestina trece sub control colonial britanic pentru un termen de 25 de ani.

În 1922, Liga Națiunilor, predecesoarea Organizației Națiunilor Unite, în frunte cu Marea Britanie, adoptă „Declarația Balfour" în urma conferinței de Pace de la Paris. Documentul recunoaște stabilirea unei „patrii naționale pentru evrei" în Palestina. Palestinienii și statele arabe din jur se opun stabilirii unui stat evreiesc în Palestina. Însă, nimeni nu ține cont de opinia lor.

Tot mai mulți evrei se mută în Palestina și apare sloganul „un pământ fără oameni, pentru oamenii fără pământ”, sugerând că palestinienii pot fi mutați cu ușurință de la casele lor și nu ar avea legătură cu acele pământuri.

Începând cu 1929 se înregistrează ciocnirile sângeroase între comunitățile de evrei și arabi palestinieni. Uneori, atacurile celor două comunități se îndreptau împotriva autorităților britanice, cerând independența politică. Însă, conflictul deschis între evrei și arabi avea să izbucnească în Palestina, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mulți evrei au început să intre ilegal în Palestina pe fundalul Holocaustului din Germania, dar și din alte state europene. Tensiunile creșteau de la o zi la alta. Marea Britanie a înăbușit numeroase revolte palestiniene, omorând liderii locali.

Totuși, în 1947, depășit de situația din Palestina, guvernul britanic anunță că nu mai vrea să prelungească mandatul. Astfel, în același an, Adunarea Generală a Națiunilor Unite votează ca Palestina să fie împărțită în două.

Începând cu luna martie 1948, autoritățile evreiești lansează „Planul Dalet” sau Planul D, pentru a-i „împinge” pe locuitorii palestinieni să evacueze zonele atribuite evreilor în planul de împărțire, folosind grupuri paramilitare și metode violente, cum ar fi distrugerea satelor, incendierea și plantarea de bombe.

În aprilie 1948 peste o sută de săteni palestinieni dintr-o zonă apropiată de Ierusalim, Deir Yassin, au fost omorâți de două grupuri paramilitare evreiești.

La 14 mai 1948, Statul Israel proclamată declarația de independență. Deși numeric comunitatea evreiască din regiune (630 de mii) este mult mai mică decât cea palestiniană (1,3 milioane), noul stat Israel a primit mai mult de jumătate din Palestina. De împărțire, în mare parte s-au ocupat marile puteri de atunci: URSS și SUA. Arabii palestinieni au primit doar Cisiordania și Gaza. De asemenea, evreilor li se permite să-și construiască o armată, iar palestinienilor - nu.

A doua zi după înființarea oficială și proclamarea independenței statului Israel, la 15 mai 1948, trupe ale Irakului, Iordaniei, Egiptului, Libanului și Siriei au atacat Israelul. Cu toate acestea, noul stat a reușit să facă față invaziei, beneficiind de ajutoare militare din partea URSS-ului, dar și de proasta coordonare a acțiunilor arabilor. În urma conflictului, Cisiordania a fost ocupată de Iordania, iar Gaza de Egipt. De cealaltă parte, Israelul a reușit să ocupe teritorii din bucata palestinienilor. Tot atunci, în 1948 are loc și marea evacuare a palestinienilor numit „Nakba” (Dezastrul, trad.), când 760.000 de palestinieni au fost izgoniți din casele lor, pentru a permite evreilor să se extindă și construiască noul stat.

Odată ce israelienii au preluat controlul orașelor Lydda și Ramle, un ordin de expulzare a fost semnat de Yitzhak Rabin, care atunci ocupa funcția de comandant al Statului Major al armatei israeliene. Ordinul spunea că palestinienii trebuie să fie „expulzați rapid din zonă, fără deosebire de vârstă…”. Mai târziu, Rabin scria în memoriile sale: „Alungarea este un termen prea dur. Dar populația palestiniană nu a plecat de bunăvoie. N-a existat nici o cale de a evita uzul de forță și focurile de avertizare pentru a-i face pe locuitori să mărșăluiască cei 20 de kilometri”, pe arșiță, până la punctul unde erau așteptați de Legiunea Arabă, unde primeau provizii și adăpost. În timpul acestei „mărșăluiri”, din cauza epuizării și deshidratării, au murit până la 500 de refugiați.

Tot în 1948, la câteva luni distanță, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția 194, privind dreptul refugiaților de a reveni la casele lor „și să trăiască în pace cu vecinii lor”, iar cei care nu se vor întoarce, să primească despăgubiri pentru casele pe care au fost forțați să le părăsească. Israelul a respins categoric acest drept, afirmând că revenirea chiar și a unui număr mic de oameni ar echivala cu proclamarea propriului sfârșit ca stat evreu.

În 1950, autoritățile israeliene adoptă o lege, potrivit căreia „bunurile celor absenți”, adică a arabilor izgoniți de pe teritoriul Israelului, intră în gestiunea statului.

În iunie 1967, îngrijorat de declarațiile repetate ale liderului egiptean cu privire la lichidarea statului evreiesc, Israelul lansează atacuri aeriene asupra Iordaniei, Egiptului și Siriei. Iar în doar șase zile, reușește să ocupe Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. După acest război, Israelul se grăbește să-și înființeze colonii evreiești pe teritoriile arabe de sub controlul său.

În august 1967, o reuniune a Ligii Arabe de la Khartoum, Sudan a lansat un document comun care vorbea despre trei de „NU”: nu negocierilor cu evreii, nu unui tratat de pace cu Tel Aviv-ul și nu recunoașterii dreptului independenței Israelului. Astfel, ideea Israelului de a da „teritoriile proaspăt acaparate în schimbul păcii” nu s-a materializat.

În 1973, Egiptul și Siria au atacat pozițiile israeliene de-a lungul Canalului Suez și a Înălțimilor Golan, începând Războiul de Yom Kippur. Israelul a respins ambele armate în decurs de trei săptămâni.

În 1982, Israelul a invadat Libanul, pentru a alunga mii de luptători palestinieni care făceau parte din Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), înființată în 1964 ca organizație politică pentru mai multe grupuri palestiniene, menită să reprezinte întregul popor palestinian.

În decembrie 1987 începe prima Intifadă - revoltă palestiniană violentă împotriva autorităților israeliene, care au ocupat Cisiordania și Fâșia Gaza.

Palestinienii s-au revoltat după ce un camion al armatei israeliene a lovit un automobil civil, ucigând patru palestinieni. În urma incidentului a apărut o mișcare de protest implicând o dublă strategie, de rezistență și nesupunere civică, constând în greve generale, boicoturi ale instituțiilor administrației civile israeliene din Fâșia Gaza și din Cisiordania, un boicot economic constând în refuzul de a lucra în coloniile israeliene, refuzul de a plăti impozite, refuzul de a conduce autoturisme palestiniene cu numere de înmatriculare israeliene, graffiti, ridicarea de baricade și aruncarea pe scară largă cu pietre și cocktailuri Molotov înspre militarii israelieni și infrastructura militară israeliană din Cisiordania și Fâșia Gaza.

Drept replică, Israelul a implicat peste 80 de mii de militari și le-a permis să folosească muniție de război împotriva protestatarilor. În primul an de Intifadă au murit 311 palestinieni și 12 israelieni, iar numărul răniților era de mii, atâta timp cât Israelul a adoptat o politică prin care folosea gloanțe de cauciuc și bâte împotriva protestatarilor.

Prima Intifadă a durat șase ani, timp în care au murit circa 1200 de palestinieni și 160 de israelieni. La 15 noiembrie 1988 liderul palestinian Yasser Arafat a proclamat Cisiordania și Fâșia Gaza ca stat palestinian independent.

În decembrie 1988 liderul palestinian a denunțat terorismul, a recunoscut dreptul la existență al statului Israel și a autorizat începerea negocierilor cu Israelul „pământ în schimbul păcii”.

La 13 septembrie 1993 este semnat acordul de pace între Israel și Palestina. Gruparea Hamas, considerată de mulți observatori ca fiind o organizație teroristă, încearcă să oprească acest proces prin mai multe atacuri sinucigașe. Acordul de pace, numit și Acordul de la Oslo, prevedea și retragerea trupelor israeliene din Fâșia Gaza și din orașul Ierihon din Cisiordania și înființarea unui guvern palestinian care, în cele din urmă, ar urma să primească autoritate asupra unei mari părți din Cisiordania.

În mai 1994 israelienii se retrag din Fâșia Gaza și Ierihon. Iar în iulie Arafat a intrat în Ierihon pe fondul unei mari bucurii palestiniene și și-a înființat guvernul – Autoritatea Palestiniană.

În octombrie 1994, Arafat, Yitzhak Rabin - atunci prim-ministru israelian, și Shimon Peres, care ocupa în acea perioadă funcția de ministru al Apărării din Guvernul Israelului, au primit împreună Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile lor de reconciliere.

La începutul anului 1996 au loc o serie de atacuri teroriste comise de extremiștii palestinieni, iar Benjamin Netanyahu, noul premier al Israelului, îi cere lui Arafat să își îndeplinească obligația de a pune capăt terorismului, iar procesul de pace s-a blocat. Confruntările între cele două popoare au continuat.

În 2000 începe a doua Intifadă, care se încheie în 2005. Motivul declanșării noii revolte palestiniene este considerată o vizită la Muntele Templului a politicianului israelian de opoziție Ariel Sharon. O mare parte din palestinieni au perceput-o drept o provocare. În anii care au urmat, grupări militante palestiniene, considerate și teroriste, între care Hamas, Jihadul Islamic și Brigăzile Al Aqsa ale mișcării Fatah, au comis numeroase atacuri teroriste sângeroase împotriva civililor israelieni. Cel puțin 425 dintre aceste atacuri, soldate cu 377 de morți și 2076 de răniți israelieni, au fost atribuite Hamas-ului.

În 2001 Israelul decide să recucerească zone din Cisiordania și să ocupe părți din Ramallah.

În martie 2002 Israelul respinge planul de pace semnat cu Arafat și apelează din nou la intervenția militară în Cisiordania. Armata israeliană lansează operațiunea Scut. Cu acest prilej, israelienii au pătruns adânc în orașele palestiniene care, potrivit Acordurilor de la Oslo, se află sub administrare palestiniană, inclusiv în Ramallah. Acolo, armata israeliană a înconjurat Muqataa, reședința oficială a lui Yasser Arafat. Liderul palestinian a fost plasat în arest la domiciliu, iar Muqataa a fost parțial distrusă. În total, peste 1000 de israelieni și cel puțin 3000 de palestinieni au fost uciși în timpul celei de-a doua Intifade.

În 2004 Israelul își retrage coloniștii și cea mai mare parte a prezenței militare din Fâșia Gaza, însă continuă să mențină controlul asupra spațiului aerian și de coastă. Iar în 2005 Israelul își retrage complet și armata.

Între timp, Arafat, grav bolnav, moare, iar în 2006, după ce a luat 42,9% din totalul de voturi la alegerile parlamentare palestiniene, Hamas a obținut controlul asupra corpului legislativ palestinian, complicând orice potențiale negocieri.

În 2007 Hamas ajunge să conducă Fâșia Gaza, iar Autoritatea Palestiniană controlează teritoriile parțial autonome din Cisiordania ocupată de Israel. În Gaza nu au avut loc alegeri de când Hamas a ajuns la putere. Tot în anul 2007 Israelul declară Fâșia Gaza „teritoriu ostil" și înăsprește izolarea acesteia.

În 2008 începe seria de războaie de scurtă durată între Israel și Hamas: primul în 2008, apoi în 2012, 2014, 2021. Cele patru războaie din Gaza au costat viața a cel puțin 3500 de palestinieni și 90 de israelieni.

În 2016 Israelul începe să construiască un zid din beton, sârmă ghimpată și senzori în jurul Fâșiei Gaza. Bariera de beton, cu o lungime de peste 60 de km, coboară adânc în sol, pentru a bloca și atacurile subterane - prin tuneluri, la care de multe ori apela gruparea Hamas.

În octombrie 2023 Hamas lansează un nou atac terorist de amploare împotriva Israelului. Simultan cu tirurile de rachete, militanții au aruncat în aer gardul de frontieră dintre Gaza și Israel în mai multe puncte și au intrat pe teritoriul israelian pe uscat, pe mare și pe cale aeriană. Teroriștii au comis masacre în mai multe așezări israeliene și la un festival de muzică, ucigând 1200 de persoane și luând ostatici alte 100.

De atunci, Hamas continuă să lanseze rachete asupra Israelului, care la rândul său răspunde cu atacuri aeriene și cu rachete asupra Gaza și cu închiderea completă a Fâșiei, blocând orice ajutoare umanitare civililor.

Cei aproape 2 milioane de locuitori au primit la dispoziție de la autoritățile israeliene 24 de ore pentru evacuare. Cu toate acestea, Israelul nu a încetat să bombardeze zona. Potrivit ultimelor rapoarte, peste 2800 de palestinieni au fost uciși de atacurile israeliene în Gaza. Se estimează că 100.000 de persoane au rămas în orașul Gaza.

Potrivit unui raport prezentat de către Oficiul Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA), care urmărește decesele în conflicte, arată că din 2008 până în 2020 au fost uciși 5600 de palestinieni, iar alți 115.000 au fost răniți. Tot în acea perioadă, 250 de israelieni au murit, în timp ce 5600 au fost răniți. Iar de atunci numărul victimelor nu a încetat să crească.