Aveam trei ani și nu știam pe ce lume mă aflu. Îmi amintesc că eram lăsată pe un pat înalt, metalic, cu spetează. Patul era albastru. Pe pat, lungită, amorfă și fără nicio putere, se odihnea străbunica mea, Natașa. Baba Natașa, așa îi spuneam toți. Era paralizată, nu-și putea mișca nimic, numai gura i se mișca singură, ca o păpușă mecanică veche, obosită și tristă.
Mi-o amintesc bine-bine, o gură uscățivă, o omidă subțiată, vie cândva, fluture. În tinerețe, străbunica Natașa cânta. Era voinică. Înaltă. Semeață ca sculpturile antice, muncitoare în colhoz, care, în loc de discul grecesc, arunca poama în coșul din nuiele. Ce mai știu despre ea? Că a fost un copil înfiat, că părinții au dat-o de bunăvoie în familia care a crescut-o așa cum a putut. Mai apoi, a parcurs un drum clasic la prima vedere. Căsătoria cu Dumitru, Mitrea al ei. Nașterea Efimiei. Ridicatul casei. Munca. Viața. Paralizia. Ca o ceapă roșie – viața. Câteva fotografii în alb-negru. Din ele privește o femeie a Moldovei. Dură. Vânjoasă. Cu mâinile așezate voinicește în șolduri.
În pat mirosea a stătut. Rânduri de așternut se culcau sub spatele ei nemișcat. Țineam în mâini un iepure alb de plastic. Iepurele avea mâini și picioare care se mișcau, imitau morfologia corpului uman. Luam mâna întoarsă ca o covată a străbunicii și puneam în ea mâna iepurașului, piciorul lui. Uneori mi se părea că această firavă covățică se mișcă. Mă bucuram.
– Uite, baba Natașa! Ai dat din mână!
Bliț. Baba Natașa mănâncă cu de-a sila. Tata și bunica mea, fiica ei, o înconjoară mișelește. O impun să mestece, să înghită, să trăiască.
– Dar nu mai pot, oameni buni. Nu mai pot!
Îmi amintesc clar aceste cuvinte, pentru că au fost spuse din rărunchi. Din adâncuri. Fără vlagă, fără putere, fără voință. Străbunica mea a murit când aveam trei ani și ceva, prin 1993. Parcă-i văd și acum costumul verde, sacoul și fusta, haine culcate pe un corp de femeie. În casa de la vale, acolo, a dormit până să iasă din ogradă, din casa pe care a ridicat-o. I se potrivea mai mult casa de la vale. Era mai aproape de cimitir. Avea o destinație maiestuoasă. Ce mai onoare! Încăperea cea mai răcoroasă, mai mare, mai dichisită. Cu icoane. Cu fotografii. Cu ultima liniște înaintea Marelui Tot. Un mort tot are nevoie de liniște.
Mă uitam de la înălțimea mea de copil, o vedeam lungă, ca o frunză de tei, ca o bărcuță, ca o floare de nu-mă-uita. M-am aplecat și i-am dat o șuviță după ureche. Șuviță sură, aspră, argintie. Așa frumoasă era! Așa cuminte. Încremenită în timp, străbunica mea era vie pentru mine. Iar costumul verde i se potrivea. Parcă era o doamnă din lumea mare, o profesoară. O cosmonaută. O zeiță.
Nu am plâns. Nu am suspinat. Am privit cu ochi de observator tot-tot, cu aviditatea unui copil curios. Nu știam că asta e moartea. Ireversibilă. Inevitabilă. Unică și puternică. Am petrecut-o pe drumul colbăit de țară, cu toate căldările de vin, cu toate podurile și toate ceremoniile de rigoare.
Apoi, ne-am întors acasă. Tata a scos patul din casa mică, a aerisit, a schimbat covoarele, a făcut ceva cu hainele ei. Încet-încet, din casă a dispărut orice obiect care mai amintea de femeia cu pomeții înalți.
Apoi, s-a născut sora mea. Alte griji. Viața și-a continuat făgașul. Parcă așa se spune. Atunci, la trei ani și ceva, a fost prima dată când am văzut moartea.
Această amintire avea să rămână cu mine drept cea mai precoce, cea mai trăită amintire din viața unui copil. Bliț.
Popescu trăia la colț, acolo unde se crucifica drumul din sat. Avea o șleapcă gri, purta un sacou gri, niște pantaloni gri, era ca un șoarece rătăcit pe uliță. Căuta chiștoace. Sau ce mai rămânea de la țigară. Mergea tăcut, privind în jos, ursuz și timid. Îl urmăream de după poartă. Mă atrăgea felul în care mergea. Astăzi aș spune că avea ceva din aerul personajelor din interbelic. Atunci nu știam, dar mă fascina. Parcă era, dar nu era. Singur. Văduv. Fără copii, fără nimeni, trăia într-o casă de la colț, în care îmi imaginam că stă un morman de chiștoace. Iar în mijlocul lor, se arunca ca într-un lan de grâu – Popescu.
Aveam șapte ani când a murit. Am mers la priveghi cu bunica, i-am văzut capul gol, cu o bandă pe frunte. Zâmbea șmecherește. Cine știe, poate avea în buzunar o țigară, iar pe lumea cealaltă îl aștepta un rai de țigări.
Fără străzi prăfuite pe care să le bată în lung și-n lat. Fără umilința sătenilor:
– Hai Popescu, mai lasă tu gunoaiele astea!
În depărtare, Popescu se dispersa ca un duh fumuriu și subțirel ca ciobănașul din Miorița. Pleca. Bliț.
Bunica Tamara a murit din cauza diabetului zaharat. Auzeam această combinație de cuvinte și mă gândeam la o boală fericită, nobilă. Mă gândeam că a mâncat mult zahăr. Norocoasa! Părinții nu m-au luat la înmormântare, că eram prea mică. Ironie. Dar, în schimb, au venit cu un maldăr de fotografii. Bunica Tamara în sicriu. Bunica printre flori. Bunica doarme cu ochii închiși. Bunica cu buzele roșii, sfidător de frumoase. Bunica mea lângă groapa-hău. Mama bocind-o cu fața desfigurată. Le-am privit cu respirația întretăiată. Ce am înțeles atunci? Ce am simțit? Milă? Liniște? Tristețe. Un amalgam de emoții pe care nu mi le puteam explica. În sfârșit, femeia cuminte, cu mâinile în poale, cea care a adus pe lume patru copii, trăind lângă calea ferată, copilița fugărită cu toporul pe timp de foamete de o vecină, magnifica înotătoare a lacului Cahul, femeia blajină, Tamara, și-a găsit liniștea. Bliț.
El era profesorul meu de educația fizică. Un bărbat înalt, atletic, mereu vesel, glumeț și foarte frumos. Avea ceva special în privire. Visător. Poate pentru că zâmbea ca un copil, cu părul răvășit, neascultător, cu ochii rotunzi și albaștri. Poate așa îl vedeam eu, o adolescentă timidă și meditativă. Cert e că m-a salvat de o rușine colectivă. Era la prima mea serată. În clasa a 9-a, în școală, începând cu 18:30 și până la 21:00 se țineau serate. Începeau în sala de festivitate și se încheiau în cabinet, dacă aveai noroc de un diriginte bun sau o dirigintă bună. Eu am avut așa o dirigintă. În sala festivă nu m-a invitat nimeni la dans. Mă crispam. Nici Viorel. Nici Petru.
Colegele mele dansau lin sub celebra melodie din Titanic, iar eu mă uitam rușinată. My heart will go on. Îmi doream atât de mult să fiu invitată la dans! Am mers în clasă. Acolo, cercul s-a îngustat. Se dansa după preferințe. S-au format perechi. Unii se călcau pe picioare. Alții, mai răsăriți, dansau armonios. Eu sprijineam o bancă, banca a treia, de la ușă. Cât mai aproape de ușă. În acea seară, nu mă invitase nimeni la dans.
Când colo, se deschide ușa, intră ca un vifor profesorul nostru de educația fizică, se apleacă semiceremonios în costumul lui sportiv, din fâș, și mă invită la dans. Sunt clipe în viața mea. Nu ne-am călcat. Mă ținea de mână sigur, frățește, ca un complice. Zburam. Simțeam bucurie, mândrie și rușine. Simțeam privirile zeflemitoare ale colegelor. Dansam primul meu dans lin. Nu voi adăuga aici cuvântul în limba rusă. E de prisos.
Peste un an, a murit măcinat de boala bolilor. A plecat din viață ca un alergător de anduranță. L-am petrecut pe ultimul drum împreună cu toată școala, cu toată comunitatea. L-am plâns și l-am visat mult timp după aceea. Cât de demult au fost toate!
Una știu, Ghenadie Nicolaevici nu a îmbătrânit niciodată. A rămas tânăr. Puternic. Are la gât fluierul metalic, de nelipsit. Suflă în el de pe lumea în care o fi. Mii de îngeri aleargă. Se întrec. Și, din când în când, dansează.
Am așezat, ca pe un șirag de mărgele ale destinului, doar câteva istorii ale celor plecați din viața mea. Morți. Oameni care au trăit, m-au format, m-au crescut, și-au lăsat amprente nevăzute cu ochiul liber. Îi port cu mine, știind că pe cât înaintez în vârstă, șiragul meu devine tot mai bogat, mai arătos. Cândva voi fi și eu o mărgică pe vreun șirag.
În încheiere, voi spune à la Preda, că moartea este un fenomen simplu în natură, doar oamenii îl fac înspăimântător. Pentru că fiecare plecare dincolo, la care suntem martori neputincioși, ne pregătește drumul, ne arată inevitabila tristețe a sfârșitului. Morții mei sunt cei mai frumoși morți – de la ei am învățat curajul de a fi. Acceptarea. Îmbrățișarea fricii. Ei sunt lumina.
Până atunci, viii cu viii și morții cu morții.
Autoare: Dorina Popovici
