(18+) Acest material conține mărturisirile victimelor de război. Atenție, unele fraze vă pot afecta emoțional!
„Aveam 16 ani când am fost violată. Tatăl a fost ucis în fața mea, iar verișorul decapitat. Erau mai mulți copii/minori care au trecut prin asta. Dar mulți au tăcut. În tăcere, rușine și stigmatizare au trecut aproape 30 de ani…”, își începe istoria Adisa Likic, victimă a războiului din Bosnia și Herțegovina. Pentru două zile ea a venit la Chișinău, pentru a participa la expoziția „Speaking Out: Amplificarea vocilor violenței sexuale legate de conflict și copiii născuți din război”. Împreună cu un grup de specialiști, femeia ajută lucrătorii sociali să facă față trăirilor cu care vin refugiații ucraineni în Moldova.
Viața s-a divizat: înainte și după traumă
Adisa stă în fața unui grup format din 40 de persoane de diferite naționalități și vârste. Toți încearcă să ajute victimele războiului, în special pe cei care continuă să vină din Ucraina. Privește înainte. Are părul tuns scurt și parcă încearcă să adune curaj din privirile celor care o urmăresc tăcuți.
Ea a trăit pe propria piele războiul și traumele lui, care i-au lăsat cicatrici în corp și în amintiri. Totul se întâmpla în anii ‘92-’95, în Bosnia și Herțegovina. Era unul dintre cele mai sângeroase capitole din dezintegrarea Iugoslaviei. Totul s-a oprit atunci pentru Adisa și mulți minori ca ea. Viața i s-a divizat: înainte și după război și mult timp nu a știut cum să-și împace existența cu trauma conflictului. În urmă cu câteva luni o psihoterapeută i-a propus să-și transpună viața pe pânză și să includă acolo și durerea, să o confrunte.
La fel au făcut și alte 11 femei care au trecut prin violență sexuală în timpul războiului.
Bosnia și Herțegovina și-a declarat independența față de fosta Iugoslavie, după Slovenia și Croația. Era 1 martie 1992, ca urmare a unui referendum boicotat de mai mulți cetățeni care nu-și doreau această divizare. Drept rezultat, au urmat conflicte armate severe, transformate într-un război care a durat aproape patru ani. Perioada aceasta a fost marcată de epurare etnică, lagăre de concentrare ca în Al Doilea Război Mondial, gropi comune, violuri în masă și dislocări forțate de populație.
Războiul din Bosnia a însemnat și cel mai lung asediu de oraș locuit de civili din istoria militară modernă – aproape cinci ani –, Sarajevo fiind înconjurat de forțele pro-sârbe. Cea mai mare atrocitate a acestui război a avut loc, însă, în iulie 1995 la Srebrenica, când au fost uciși peste 8.000 de bărbați și băieți bosniaci. Aceste crime au fost comise de trupele lui Ratko Mladić, acuzat de Tribunalul Penal Internațional pentru genocid, complicitate la genocid, crime contra umanității și violarea legilor războiului.
Statisticile arată că unul din cinci locuitori ai Bosniei și Herțegovinei a pierdut o rudă în timpul războiului. Între 1992 și 1995, 36% din populația statului Bosnia și Herțegovina a dispărut (morți sau refugiați). Aceasta însemnând aproape 100.000 de oameni care și-au pierdut viața și milioane de persoane strămutate. Cifrele exacte nu sunt cunoscute nici măcar acum.
12 femei și un război
Amina Krvavac este directoarea executivă a Muzeului Copilăriei Războiului din Bosnia și Herțegovina. Ea a adunat peste 5000 de istorii ale copiilor războiului și a descoperit că printre ei sunt și supraviețuitori ai abuzului sexual. „Violența sexuală continuă să rămână un subiect tabu. Iar cei care au curajul să vorbească despre asta, de cele mai multe ori, sunt judecați și stigmatizați. Să fii violat în timpul războiului mai rămâne a fi rușinea victimei. Am vrut să schimbăm această atitudine”, povestește Amina. Prin intermediul ONG-urilor care oferă suport psihologic și juridic victimelor violenței sexuale, ea a reușit să cunoască 12 femei pregătite să povestească întregii lumi despre ororile care li s-au întâmplat în timpul războiului din anii ‘90.
Unele dintre ele au tăcut timp de mulți ani, până au decis să-și înfrunte familia și normele care au tabuizat traumele lor. „Societatea, cu părere de rău, încă nu este pregătită să accepte aceste realități. Desigur, muzeul nu este o instituție de stat sau de drept care să-i tragă la răspundere pe cei vinovați. Dar sarcina noastră este să contribuim la conștientizarea problemei și să spunem de ce am eșuat ca societate”, spune directoarea executivă a Muzeului Copilăriei Războiului.
Harta corporală
Cele 12 femei și-au despicat traumele într-un filmuleț prezentat în cadrul expozițiilor. Acesta este greu de urmărit. Oroarea te inundă și-ți taie respirația. Ulterior, ele au participat și la un training de cinci zile în care au râs, au plâns, și-au amintit și au învățat să se accepte. Acolo și-au creat și „harta corporală” (n.red.: metodă de terapie prin artă, prin care persoanele își schițează corpul și suprapun pe el emoțiile și evenimentele care le-au marcat viața, inclusiv și trauma.). Au început cu propria copilărie, adolescență, traumă, familie, prezent și viitor.
„Acest exercițiu m-a ajutat să înțeleg că trauma nu mă reprezintă și nu este întreaga mea viață”, recunoaște Midheta Kaloper, Ea este una dintre femeile care a ales să vorbească lumii despre chipul monstruos al războiului.
„Trauma mă orbea”
Midheta are chipul senin și ochi albaștri. Stă retrasă pe un scaun din curte, privind în liniște frunzele îngălbenite ale unui copac.
Timp de 30 de ani a învățat să discute cu propria traumă. A înțeles că nu o va scoate total din amintiri și din propriul corp, însă asta o face și mai puternică. „Mereu am avut susținerea familiei, deși în primii ani am ales să tac. Tăceam ca mulți alții. Mă gândeam: «ce aș schimba dacă aș spune lumii prin ce-am trecut?» Dar peste câțiva ani mi-am dat seama că nu pot să tac… În 1992 am pierdut o parte din mine. Am trăit cu acest gol, iar trauma aceasta mă măcina. Mă orbea și parcă nu-mi permitea să văd lucrurile frumoase care mi se întâmplă”, mărturisește femeia.
Vrea să rămână puternică pentru cei care nu au avut curajul să vorbească. Pe parcursul deceniului, a încercat să fie mereu sprijinul celor stigmatizați pentru vina unor străini inumani.
„Durerea lor nu este și rușinea lor”
„Când transpui pe pânză trauma (n. red.: atunci când creează harta corporală), durerea parcă se reduce și deja nu te mai doboară. E ca și cum te-ai separa pentru câteva secunde de ea și o vezi altfel. Așa nu poate să te mai doboare… Este extrem de important ca victimele să înțeleagă că durerea lor nu este și rușinea lor și să nu se teamă să vorbească”, spune ea. Privește spre pictura sa, care reprezintă o femeie cu mâinile ridicate, dar care se visează liberă și fericită. Acolo nu e ruptă de casă și are o copilărie nepătată de războiul care i-a ucis mama, fratele, rudele și prietenii. „Trauma este o parte din propria mea experiență și e important să o las, să știu că este acolo și să învăț să trăiesc cu ea. Dar viața nu are doar părți rele, ci și pozitive”, adaugă ea.
Midheta, Adisa și celelalte 10 femei își împărtășesc poveștile pentru a se ajuta pe sine, dar și pe ceilalți. Hărțile corporale au fost expuse nu doar prin muzeele din Bosnia și Herțegovina, dar și pe pereții oficiului organizației umanitare INTERSOS Moldova. Asta pentru a marca sfârșitul săptămânii dedicate sprijinului sănătății mintale persoanelor care ajută pe cei care au văzut războiul cu proprii lor ochi.
În ajunul expoziției, timp de patru zile, peste 35 de lucrători sociali ai Asociației INTERSOS Moldova și psihoterapeuți au participat la un training. Au învățat „să asculte și să facă față traumelor pe care ucrainenii le aduc cu ei”, explică Tessa van Boekholt, coordonatoarea proiectului. Potrivit ei, sarcina de bază a acestor instruiri este să îi învețe pe oameni să aibă grijă de starea lor mentală, ca ulterior să-i poată sprijini pe cei care au nevoie de asta.
Citește aici și despre crimele comise de armata rusă în Ucraina
„Oamenii nu sunt încă pregătiți să vorbească despre trauma lor. Dar noi suntem acolo pentru ei, pregătiți să-i ascultăm”, spune ea.
„Știam că trebuie să fiu acolo”
Pe 24 februarie Aurica Șestacova, fiind în concediu de maternitate, s-a trezit la 4:00 dimineața în apartamentul ei din Chișinău. Simțea că-i bate inima foarte tare. Nu putea să explice motivul acestei agitații. La ora 8:00 totul a devenit clar. A început războiul în Ucraina. „Știam că trebuie să fiu acolo. Trebuia să ajut. De ce? Pentru că întreaga mea viață este expresia unei relații interculturale: tatăl meu este rus, iar mama – moldoveancă… În primele etape ale războiului mă simțeam vinovată pentru grozăviile ce li se întâmplă ucrainenilor”, povestește Șestacova. În luna aprilie, Aurica devine lucrătoare socială a organizației umanitare INTERSOS Moldova. Stă zi de zi la Palanca, la hotarul Moldovei cu Ucraina.
„Am întâlnit acolo foarte multă durere și persoane zdrobite. Realitatea și amintirile lor erau greu de acceptat și de procesat. Povesteau cum au vorbit dimineața cu vecinul, iar peste două ore acesta a fost decapitat de un obuz. Feciorul s-a dus să cumpere o pâine, iar când s-a întors nu și-a mai găsit casa și nici familia în viață… Și tu nu știi cum să explici aceste atrocități. Este inexplicabil”, spune ea, făcând o pauză mai lungă.
„Nimeni nu a fost pregătit să vadă atâta moarte…”
În aceste luni a învățat să nu plângă în fața oamenilor, ci să-i strângă tare în brațe, să-i protejeze de fricile care-i urmăresc. „Tu trebuie doar să fii alături de ei și să le oferi suportul. Nici măcar nu poți să le spui că-i înțelegi, pentru că nu ai cum să o faci. Nimeni nu a fost pregătit să vadă atâta moarte în jurul său…”, spune ea, amintindu-și de tehnicile învățate care îi permit să nu preia această traumă și să o ducă la ea acasă.
După o fracțiune de secundă, Aurica Șestacova zâmbește blând și parcă te face să uiți de durere. Acum este și mai pregătită să-i ajute pe ucrainenii care fug de război. Îi întâlnește la hotar, îi ghidează și, mai ales, le dă speranță.
Acest articol a fost realizat în cadrul unei colaborări cu misiunea Intersos în Republica Moldova. Intersos este o organizație umanitară aflată în prima linie în situații de urgență, care oferă asistență victimelor conflictelor armate și dezastrelor naturale, cu o atenție deosebită protecției celor mai vulnerabile persoane.
