E anul ‘92. Locuiesc în Izbiște, nu departe de Nistru. Am aproape șapte ani și aud peste tot că e război. E un cuvânt nou pentru mine, nu-l înțeleg, mama nu ne vorbește despre el, tata pare îngrijorat, așa cum nu l-am văzut niciodată. Aud zgomote în fiecare zi, explozii. Intrăm în beci cu toții și nimeni nu-mi spune de ce.
Mama nu-mi vorbește, dar îmi pune în brațe păpușa pe care mi-a făcut-o chiar ea dintr-un ștergar și un batic. O țin în brațe de parcă e copilul meu pe care vreau să-l salvez, să-l protejez de explozii. Ne îndreptăm din nou în beciul plin cu borcane de compot, untură cu jumări, vasele cu ulei și balercuța cu vin făcut de tata. Acolo ne așteaptă patul din sârmă așternut din timp de mama, o masă rotundă și scăunele pentru noi toți. Ne înghesuiam nouă suflete în locul mic și umed. Uneori pentru câteva ore, alteori petreceam sub pământ jumătate de noapte.
S-a făcut primăvară de-a binelea. N-am mai fugit în beci, oamenii puteau fi văzuți pe drum mai des și mai mulți, iar noi, copiii, ne putem juca cu gloata în drum până hăt târziu. Când se făcuse vară, vecinii începuseră să meargă din nou unii pe la alții la clăci, să construiască case, să nu se mai teamă că vor fi distruse de bombe. Nu mai vorbea nimeni despre război, parcă nici nu existase. Sau, poate, le era frică să-și amintească de el.
Am auzit despre război din nou în iarna următoare. Eram pe cuptorul cald al bunicii, în cămăruța ei care dădea direct afară, cu fereastra desenată de ger. Mă uitam vrăjită la nămeții de afară, încolăcită în pătura moale de lână pe care bunica o împletise. De la înălțimea cuptorului le urmăream pe mama, pe bunica și pe vecina Dunea care făceau mișcări zgomotoase la război. Așa mi-au zis că se cheamă. Am făcut ochii mari, nedumerită și am cerut explicații. S-a întors războiul?!
Bunica s-a întors spre mine cu zâmbetul ei cald și vocea blândă.
„Dar să știi, Nătălică, că nu-i război de acela în care au murit băieții tineri pe front, acolo, pe Nistru.” Își face cruce – „Dumnezeu să-i ierte”.
Am coborât și mă corcolesc în brațele ei. Lângă război nu-i cald ca pe lejăncuță. Rămân cu urechile ciulite.
„Îl am de la mama mea, e bătrân de peste o sută de ani. Primăvara îl sui în pod cu toate măruntaiele lui, iar la sfârșit de toamnă îl dau jos din pod să țesem iarna cât stăm în casă la cald.”
Rămân atentă și vreau să-mi povestească mai mult și mai mult, nu vreau să se oprească din vorbit niciodată.
„O să îl dau zestre mamei tale când nu o să mai pot țese, e un obiect care se transmite din generație în generație, de la mamă la fiică. Vezi aici?”, îmi artă spre spata care bate ițele când trece suveica cu cordicuță prin ea și face un rând ca un râuleț.
„Acest lucru se numește țesut. Țeși rândurile cu ce culori vrei, cum îți place. Poți țese din lână, din ață, dar nouă cu maică-ta ni-i dragă să țesem din cordele, cu ele te poți juca cum vrei. Iaca anul trecut toate țoalele mele erau întunecate, mai negre, umbrite, fără culoase, că așa era vremea. Oamenii luptau pe front, noi eram triști, iar aici, în cămara asta, la războiul de țesut se băteau și ițele între dânsele. Erau triste și ele.”
M-am luminat și am înțeles că nu aveam de ce să mă tem. În casa bunicii era un război care crea lucruri frumoase. La mașinăria asta din lemn se râdea, se spuneau glume. Un cuvânt cu două sensuri diferite, omonime – avea să aflu mai târziu la școală.
Bunica a plecat la cele veșnice, vecina e la azilul de bătrâni, mama a ajuns la vârsta bunicii de atunci, iar eu nu pot uita acea dimineață de iarnă în care am îndrăgit războiul de țesut. A rămas în copilăria mea, pierdut, dar am tânjit după el dintotdeauna fără ca să știu.
Am treizeci și șapte de ani, trei fete și un copilaș sub inimă. Stau în fața războiului în atelierul meu (al meu!) pe care l-am gândit timp de nouă luni. E locul care seamănă cu copilăria mea – o căsuță mică ca din povești, cu prispă, lejăncuță caldă. E oaza mea de fericire și liniște, închid ochii și am din nou șapte ani.
Războiul vechi al bunicii, de peste o sută cincizeci de ani, l-am dăruit muzeului din sat. Merită să fie acolo, a trecut istoria acestui loc prin el. Am decis să construiesc un război nou, la care s-a lucrat trei luni. Aveam pregătiți trei saci cu gheme de cordele din haine vechi. Îmi doream ca țolurile țesute la atelier să fie din haine și textile uzate, colectate de la săteni. Îmi mai lipsea ceva – măiestria.
Așa am ajuns la ucenicie la bunicuța Maria din sat, împreună cu sora mea. Ne-a învățat să aranjăm războiul de țesut, să punem urzeala, să trecem prin ițe, să facem ițele la urzâtoare, să avem grijă să aranjăm crucea bine. Să ne întoarcem la rădăcini. Așa am pornit prima noastră lucrare – un țol viu colorat, cu roz, galben și albastru, cu care am mers să ne lăudăm mamei noastre. Fetele ei deveniseră femei, iar acest țol adunase în el priceperea și bucuria tuturor femeilor din neamul nostru. Peste câteva săptămâni voi aduce pe lume un băiețel. Îl simt sub inimă, nerăbdător să vadă lumina zilei, așa cum simt că atelierul e nerăbdător să-și deschidă ușile. Mai e puțin.
Autoare: Natalia Stănilă
