Prima dată am văzut o carte pe la vreo doi ani. O copiliță de-o șchioapă răsfoiește o broșură veche cu desene abia vizibile. Bunicul are grijă să arunce cărbuni în plita încinsă, iar bunica frământă un aluat dulce în care-mi place să-mi înmoi fugar degetele. Mama nu e. Mama muncește ca să umple golul lăsat în urmă de un tată absent. Mama e frumoasă și are mereu caietele copiilor în geantă. Mama e profesoară. Când are timp îmi citește. Cam rar, pe nesăturate, dar o ascult mereu. În rest, mama e mereu la școală. Nu prea știu ce loc e acela, dar uneori îmi aduce bomboane, mere și pateuri cu brânză de la tanti Vera, bufetiera școlii. Nu țin minte să fi mâncat pateuri mai bune.
Am doi ani și unicii mei prieteni sunt cărțile. N-am multe pentru că nu prea sunt bani să le cumpărăm, dar mama se străduiește. O aud serile cum plânge încet și mă întreb ce o doare. Mă ghemuiesc cu tălpile reci pe lângă ea și încerc să fiu suficientă. Să lipesc rănile acelea sângerânde, de pe care se tot rupe coaja.
Sunt o fetiță de cinci ani și mă simt bine când citesc. Mama m-a învățat într-o vară să deslușesc literele unui Abecedar. Da, renumita Albinuța. De alte cărți mama încă nu are bani, dar va avea. Sunt sigură, pentru că mama e puternică. În geanta ei se înmulțesc caietele, iar acum aduce acasă câte un bibelou și, mai nou, a adus o clepsidră. Mă pierd cu orele în fața minunăției cu nisip. O întorc de zeci de ori, în timp ce mama repetă poezii cu mine.
Când mama nu e, bunicul își pune ochelarii cu rame groase, deschide „Vreau să știu” și se pune pe citit cu sârg. Bunicul citește la foc automat. Nu face pauze și mă perindă din Africa în Europa cu viteza luminii. Când termină, pare obosit, extenuat de viforul informațiilor. Pentru că bunicul a învățat târziu să citească, iar grija asta se adaugă altora, într-o lume în care a rămas fără lucru și fără stabilitatea artificială a trecutului.
Când bunicul nu e, bunica își lasă în poală munca, oprește mașina de cusut, mă pune pe pat lângă ea și-mi citește. O face conștiincios și o văd ca pe o fetiță trudită, care abia ridica cizmele din glod când mergea la școală. Urmărește cu degetul rândul pe care-l citește. Încearcă să înțeleagă fiecare cuvânt și, când nu pricepe sensul, se aude: Valentin, ia bagă de seamă, ce o zis autorul ista? Câteodată, deslușim cuvintele ca pe o șaradă, alteori lăsăm magia asta să plutească între noi.
Când bunicii își scutură și primenesc șalele de munca orânduită, eu mă apuc singurică să răsfoiesc cărțile. Le pun în șir, le miros, le îmbrățișez pe toate. Nu știu să fi avut vreodată sentimentul singurătății.
Am paisprezece ani și mă ascund de toți în mașina Lada a bunicului. Iau cu mine „Cel mai iubit dintre pământeni”. Mi-e cald și broboane de sudoare își croiesc drumul prin rochia de bumbăcel cusută de bunica. Mă conectez cu lumea cărții, chiar dacă multe dintre sensurile ei încă sunt la ani lumină de mine. Mă perind prin România interbelică alături de Victor Petrini, de parcă ne-am fi cunoscut de când e lumea.
Am cincisprezece ani și stau sub nucul din fundul grădinii, citind „Maestrul și Margarita” a lui Bulgakov. Mă plimb aristocratic prin Moscova ateistă, post – revoluționară, locul în care Anușka deja a vărsat uleiul, iar motanul Beghemot își face mendrele. Citesc un basm care-mi dă fiori. Încă nu mă pricep să înțeleg simbolurile ascunse, dar parcă le simt. E un rău diluat în senzații estetice. Mă prinde în mrejele sale și uit că trebuie să mănânc sau că bunica m-a strigat de foarte mult timp să o ajut cu strânsul florilor.
Am uitat să spun că bunicii mei cresc flori. Din munca asta frumoasă mi se trage plăcerea esteticului. Văd mâinile bunicului pe tijele fragile ale trandafirilor și mă gândesc că le-ar putea sugruma, dar nu o face. În acele clipe de răspântie între putere și sensibilitate, prima dată înțeleg cât de multe ne stau în puteri și cum putem schimba cursul propriei noastre istorii.
Toate aceste amintiri sunt experiențe prime. Prima dată când am răsfoit o carte. Prima dată când am înțeles că mama e singură. Prima dată când am văzut cum bunicul sau bunica mi-au citit. Pentru că, în acele vremuri, totul era despre prima dată. Experiențele erau aproape unice, iar emoțiile se amplificau exponențial, cu o viteză fulminantă. Nostalgia acelor vremuri nu este legată de faptul că aveam de toate, ci că simțeam de toate. Poate că acum, în încercarea de a rememora acele perioade, ne aruncăm tot mai mult în lupta pentru sănătate emoțională, pentru empatie, pentru sinceritate.
Mutarea noastră în virtual ne-a înăsprit, ne-a „uscat” pe dinăuntru. Văd asta aproape zilnic pe pagina mea de Facebook. Oamenii sunt înrăiți, dornici de sânge, ahtiați după senzație. Ne golim de conținut în favoarea ambalajului. Ai 1000 de like-uri la o postare? Woow! Ai luat jackpotul. Și nu contează că dincolo de asta ești absolut gol, vulnerabil, dezgolit.
Acum sunt prima dată mamă și mi-e frică pentru fiica mea. Mi-e frică de provocările pe care i le pune lumea asta în față. Mi-e frică de fricile ei. Mi-e frică de neputința pe care o poate simți, de nedreptatea pe care o poate întâlni și de judecata oamenilor. Mi-e frică de felul în care cineva îi poate tăia aripile. Unicul legământ pe care-l pot face e să-i deschid ochii suficient de tare cât să vadă ceea ce contează. Să descopere magia momentelor care nu se vor mai repeta. Să înțeleagă că a face bine e absolut firesc, dar nu e neapărat de la sine înțeles. Că respectul e despre comuniune și despre merit. Că viața nu e o loterie cu lozuri câștigătoare, ci o muncă asiduă și o continuă căutare a Sinelui. Că timpul este unica resursă pe care o pierdem iremediabil și dacă vrea să stea sub razele soarelui, savurând o carte sau un om bun, să o facă fără prejudecăți, fără autobiciuire.
Eu n-am fost învățată să trăiesc așa. De fapt, nici mama, nici bunicii n-au știut asta, dar, cred eu, există o intuiție naturală, un fel de momente în care decizi că poți să faci pace cu tine. Asta vreau să-i trimit copilului care m-a făcut prima dată mamă, copilului care a umplut fiecare fisură din sufletul meu, copilului pe care l-am regăsit în mine, copilului pe care l-am născut și celui din care m-am născut eu, adultul de azi.
Autoare: Corina Dabija
