Atenție! Acest text conține scene de violență domestică și ar putea să vă afecteze emoțional.
Peste tot auzim că personalitatea tatălui are un rol esențial în educarea copilului și de la vârsta de 6 ani aceasta e chiar mai importantă ca a mamei. El învață copilul să fie puternic, să își ocupe poziția în societate și să creadă în propriile puteri și în sine. Atunci când tata e absent ne simțim incompleți, insuficienți, rătăciți și nu mai știm unde e locul nostru. Nici eu nu știam.
Mama avea 15 ani când s-a căsătorit cu tatăl meu, care era cu 10 ani mai mare. El era profesor de matematică și fizică, iar ea eleva lui. El era un bărbat înalt, frumos și inteligent, pe care societatea îl percepea ca pe „un om cu mâini de aur”.
Când mama avea 16 ani a apărut prima mea soră și atunci au apărut și primele lovituri. Când s-a născut al doilea copil acestea au devenit o regularitate, iar la apariția mea, o normalitate. Și astăzi aud cuvintele mamei „când te-ai născut aveai spatele plin de hematoame. Nu puteam răspunde medicilor la întrebarea «ce s-a întâmplat?», pentru că răspunsul era îngrozitor. Loviturile lui în burtă au fost mult prea puternice pentru a nu lăsa amprentă și pe tine”.
Singura speranță a mamei era că aceste seri cu alcool și pumni se vor termina după nașterea fratelui meu, care era foarte dorit de tata. În timp ce ea era la
maternitate, el ne-a pregătit cartofi prăjiți, pe care i-a stropit cu moare și usturoi. Erau puțin cam arși, dar cei mai delicioși, pentru ca îi pregătise chiar tatăl meu.
Atunci credeam în el și în iubirea lui. Lucrurile însă au stat altfel. În copilăria mea el nu a fost o persoana care să arate afecțiunea, îl simțeam mereu distant și rece, când ceream ajutor arunca replici: „surorile tale s-au descurcat singure, învăță să te descurci și tu”. Muncea mult și asta era o scuză pentru egoismul lui. Am fost și fericită alături de el: când îi aduceam instrumente pentru schimbarea geamurilor casei în care locuiam și când adusese acea pisică mică, care devenise mai târziu prietena fidelă al familiei. Însă aceste momente nu compensau plânsul nocturn, cioburile de sticlă în sânge și frică persistentă în drum spre casă de la școală.
Dependența de alcool din fiecare weekend a trecut la regim zilnic și îl sustrăgea din viața noastră și mai mult. Asta ne bucura, pentru că puteam sa ne simțim în siguranță pentru câteva momente. Îi auzeam doar spre seară, din depărtare, agresivitatea și încercam să fugim de ea. Însă deseori vedeam loviturile pe care mama le primea de la el. Eram speriată, cu toate că niciodată nu aplicase violența fizică împotriva noastră. Multe nopți au fost dormite în mașină, în grădină, în podul casei, afară. Nu simțeam frigul, pentru că probabil frica și durerea sufletească erau mai mari. După 18 ani de căsnicie mama a renunțat la ideea că acest om se va schimba și a plecat peste hotare, ca să ne putem separa cu toții de el.
Într-o seară era amețit, ca de obicei, și, enervându-se, a aruncat un obiect în mine. A început a-și scoate centura de la blugi pentru a mă lovi cu ea, eu am reușit să fug desculță afara și să mă ascund în spatele casei. Mică și singură, stăteam pe pământul rece și m-am prins cu gândul că el nu are nevoie de mine și nici nu mai știu dacă mă iubește sau dacă a făcut-o vreodată.
Așa a apărut întrebarea „de ce?”.
Ea mi-a răscolit gândul și viața mult timp, fără să-mi dau seama. După acel incident am plecat de acasă și tata a rămas singur. Perioada de după a fost una dificilă, ne-am mutat într-o casă situată lângă bunici, recent cumpărată de mama mea. Locuiam în trei – eu în vârstă de 10 ani, sora mijlocie de 15 ani și fratele de 5 anișori. Îmi amintesc cum sora mea a cumpărat seara biscuiți, erau cu cremă albă și gust de vanilie. Așteptam cu nerăbdare trecerea nopții, pentru a gusta din ei. Însă dimineața biscuiții nu mai erau, le-a mâncat un șobolan care s-a adeverit mai târziu că locuiește cu noi. Ceaiul a fost băut fără nimic, dar asta nu mă întrista, pentru că aveam lucrul care mi-a lipsit mereu, liniștea.
Timpul trecea și am învățat să trăim fără el. Când eram clasa a șaptea urma să fac o intervenție chirurgicală, atunci l-am sunat să-i zic că mă simt rău, iar el a tăcut, apoi a zis că e la ocean și și-a cumpărat o pereche nouă de ghete. Din acel moment nu l-am mai căutat. Întrebarea „de ce?” continua să mă mistuie. Astfel am devenit acel copil și acea adolescentă care avea nevoie mereu de aprobare. Nevoia de a fi mereu cea mai bună, de a reuși în toate și a demonstra tuturor că eu merit ca ei să fie lângă mine, era chinuitoare și obositoare. Niciodată nu mă simțeam suficientă, iar atunci când ceva nu se împlinea conform așteptărilor mele, deveneam un propriu tiran ce se învinovățea la infinit. Nu știam de ce mi se întâmplă asta.
Încercam din toate puterile să țin situația sub control și să păstrez imaginea celei mai bune fete. Frica de critică din partea altora era mai presus decât mine, pentru că aceasta servea drept confirmarea propriei mele idei despre mine: că nu sunt suficient de bună. Acesta a fost unicul răspuns pe care micuța de atunci a putut să-l dea la întrebarea „de ce?” și el a rămas implantat adânc în subconștient, otrăvindu-mi orice șansă de a gândi altfel.
Posibilitatea de a greși nu era despre mine, era un lucru prea scump pentru a mi-l putea permite. Acesta era trauma instalată în sufletul copilului meu, prin care eu percepeam lumea înconjurătoare. Am ajuns la vârsta de 16 ani și eram mai matură decât îmi convenea conform vârstei.
Locuiam singură, învățam bine, avem și liniște, și recenzii bune, însă ideea că sunt insuficientă nu dispărea. Începusem să mă izolez de toți, credeam că pot totul de una singură și nu am nevoie de niciun ajutor. Adevărul era că aveam nevoie, uneori îmi era dificil să rezolv toate problemele singură, însă pe cât de matură
eram, pe atât de mică, pentru că nu puteam rosti cele mai simple cuvinte – „ajută-mă”. Credeam că e un semn de neputință și slăbiciune, dar eu trebuia să fiu puternică și să mă descurc cu orice. Poate că aceste cuvinte nu îmi aparțineau mie, dar erau în mintea mea. Mai târziu am aflat că se poate altcumva. Cufundându-mă în psihologie am încercat pentru prima dată să mă ascult pe mine, să ascult copilul din mine și să-l întreb ce dorește, de ce are nevoie pentru a se simți fericit, liber și împlinit. Am aflat că răspunsul era mult mai simplu decât mă așteptam. Aveam nevoie să-mi permit să fiu eu însăși, să fiu și slabă, și tristă, să greșesc, să plâng și să râd fără motiv, să-mi ascult fiecare sentiment și să-l accept pentru că face parte din mine. Am aflat că pot să cer ajutor și că oamenii mă vor ajuta cu iubire și plăcere și că ei nu pleacă atunci când am nevoie de ei. Am aflat că sunt suficientă și pot fi iubită fără motiv.
Am început să observ că fericirea e în fiecare moment, iar eu niciodată nu am fost singură. Universul mereu a fost acolo pentru mine și aștepta să-l observ și să-l ajut să-mi dea ceea ce-mi doresc cu adevărat. O singură întrebare rămânea neclarificată: „de ce el a plecat din viața mea ?”. Atunci eu am apelat iarăși la mine. Am închis ochii și mi-am imaginat cum stau față în față cu copilul din mine. Eram o fetiță de 5 ani, în fața casei unde am locuit toți împreună. În stânga mea era mama, iar în dreapta tata. Ei mă țineau de mână. Privind în ochii lui am simțit tristețe. Atunci am înțeles că fiecare din noi a avut drumul său și ei m-au călăuzit și m-au ajutat să ajung acolo unde mi-a fost predestinat. Acesta a fost drumul lui și în inima sa a fost iubire, însă ea nu se putea manifesta pentru că și el era rătăcit prin durere și prin propriile traume, lăsate de tatăl lui, care la fel fusese un tiran.
A fost prima dată când l-am recunoscut, l-am înțeles și l-am iertat. Din acea zi eu prima dată m-am simțit suficientă.
Autoare: Elena Morari
