Prima dată am scris alt eseu. Dar tot ce fac pentru prima dată nu mi se pare suficient de bun. De parcă este imposibil să-ți iasă ceva ca lumea din prima. Deși prima zeamă pe care am făcut-o a fost cea mai bună din câte mi-au reușit până azi. Acest „prima dată” e un punct de vulnerabilitate prin care las lumea să mă inunde și asta e de multe ori copleșitor, iar uneori se simte ca o rază de lumină ce străbate prin gaura cheii într-o cameră întunecată.
Prima noapte după ce am născut. Mă trezesc buimăcită de la plânsul copilului. Mă gândesc că e speriat pentru că e singur, că e într-un mediu nou, că e întuneric. Îl iau în brațe, îi cânt, încerc să-l liniștesc și să îl adorm, așa cum mi-am imaginat. Nu funcționează. Încep să mă panichez, să plâng și eu, poate i se va face jale de mine și se va liniști. Nu funcționează. Schimb scutecul chiar dacă pare uscat, nu știu cât de bine știu să absoarbă chestiile astea, poate îl deranjează o mărgioară, lipiciul, ceva. Nu funcționează. Încerc să-l pun la sân, dar gurița lui prea mică și sânii mei plini cu colostru gras și hrănitor se înțeleg cu greu. Copilul plânge în continuare. În camera mea de spital intră o infirmieră care îmi ia bebelușul ca să-l hrănească cu lapte praf. Eu rămân singură încercând să storc măcar câteva picături de lapte matern cu pompa pentru sân, dar unicul lichid care iese din mine sunt lacrimile care curg râuri. Mă bucur că s-a încheiat episodul, dar îmi e atât de frică de data următoare în care se va repeta. Când sunt pe punctul de a mă întoarce la somn, în cameră intră infirmiera înmânându-mi micuțul adormit. Vreau să o iau cu mine acasă.
Prima zi de după prima noapte. Sunt atât de bucuroasă că e bine, e sănătos, doarme, aproape zâmbește. Aproape zâmbesc și eu. În timp ce primesc felicitări, povestindu-le tuturor ce bine a decurs totul, intră neonatologul care examinează nou-născutul. La un moment dat mă întreabă de cât timp doarme. „De vreo 6 ore” zic bucuroasă că am noroc de unul din acei copii care dorm. „Treziți-l, doamnă, el are nevoie și de mâncare, nu doar de somn. Gata, a ieșit din burtă, nu mai trăiește pe resursele dumneavoastră. El trebuie să se lupte pentru viață.” Ochii se umplu iar de lacrimi. Cum să se lupte el pentru viață la 2 zile și 2,8 kilograme? Această primă întâlnire cu viața îmi pare prea dură, deloc prietenoasă, ai ieșit din corpul mamei și ești imediat pe câmpul de luptă. Odată cu aceste cuvinte simțeam cum mi se taie cordonul ombilical care îmi alimenta experiența sau lipsa ei din borcanul de vise despre maternitate, pe care mi le-a servit generos societatea.
Primul an în rol de mamă s-a dovedit plin de astfel de experiențe. Pe deoparte copilul meu își trăiește prima băiță, primul „agu”, primul piure de morcovi, primul dinte, primul pas. De cealaltă parte eu gust din plin din primele lacrimi de neputință, primele căutări pe google în dorința de a descoperi secretul, oricare secret, dar unul care să funcționeze, primele poze cu echipa fără mine, primele gânduri că eu poate nici nu exist, cel puțin nu în forma în care am fost înainte. Totul este atât de nou, încât pare că în 17 august al acelui an m-am născut chiar eu, încă o dată, de data asta mult prea conștient. Acest nou „eu” al meu e mult prea realist, prea adult, unul care are frici, unul care nu scrie poezie, nu prea doarme și nici nu visează, unul pe care nu mi-l doresc, deloc.
Nu știu de ce nu vorbim despre acest fel de doliu, doliul după „eul” pierdut. Mă îmbrăcam în aceleași haine, râdeam la aceleași glume, mă întâlneam cu aceiași oameni, dar de fiecare dată simțeam că mint. Nu îmi doream să fiu prietena sau colega care vorbește exclusiv despre copilul său, eu aveam și alte interese, eu nu eram mamașcă, eu eram altfel, eram cool. Și cu toate astea aveam telefonul plin cu pozele copilului, fiecare despărțire se simțea ca o crimă, iar de fiecare dată când cineva mă întreba când mă întorc la muncă răspundeam evaziv că încă nu am găsit o bonă bună. Această dualitate era greu de dus, nu știam unde e adevărul nici atunci când rămâneam singură, adică în fiecare zi.
Am ajuns să îmbrățișez rolul de mamă abia după vreo 4 ani, când am simțit că mă întorc ușor-ușor la mine. Că am suficiente resurse pentru a mă uita în oglindă, pentru a îmbrățișa schimbarea, pentru a fi ok cu faptul că nu mai scriu poezie. Și tocmai acum când, iată, am disponibilitatea pentru a mă uita la cea care am devenit, viața pare să îmi ofere o nouă șansă, un test ca să se asigure că nu m-am învățat să mint atât de bine încât mă pot păcăli like a pro.
Copilul meu merge la școală în toamnă, iar asta înseamnă că iarăși ni se taie cordonul, într-o nouă dimensiune. Mă gândesc cu frică că eu nu pot fi acolo, nu îl pot alimenta cu resursele mele, nu îl pot ține în brațe și nu îi pot scanda numele repetat, ca o galerie de suporteri atunci când nu îi ajunge un gram de curaj. „El trebuie să se lupte pentru viață” îmi răsună și acum în urechi. Știu, e prea dramatic, dar jungla asta socială ne întinde o cursă grea pentru supraviețuire, una pe care eu nu pot s-o controlez.
E o experiență nouă și pentru mine, mai ales pentru că e pentru prima dată când port în piept trei inimi: a mea, a preșcolarului și a unui pui de om ce crește acum în pântec. Încerc să nu privesc în viitor sau în trecut, să nu proiectez sau să creez așteptări, dar e un gând care nu mă lasă: „oare și a doua oară există prima dată?”
Autoare: Veronica Țurcanu
