Prima casă

Era vara anului 1996. Mă jucam în coridorul comun și scormoneam prin lucrurile lui Coleață. El era vecinul nostru, și pe lângă vecin mai era și muzician sau dansator într-un ansamblu tare renumit. Coleață des își îneca amarul în alcool, ducând un mod de viață nu tare ortodox. Soarta și vecinii invidioși l-au exilat din propria cameră.

Toate lucrurile pe care le avea au fost scoase și aruncate în coridorul comun. Pe jos erau portative, o chitară, cărți și un nai. Prin tot bardacul de acolo găsisem și o servietă sovietică de tip diplomat, plină cu hârtiuțe care semănau a lei, dar nu erau ei. Era bocnă plin de cupoane de 5000 lipsite de vreo valoare reală. Hârtii bune numai pentru papier-mâché sau papier WC. Prima dată am văzut așa mulți bani și prima dată am simțit senzația că țin o comoară pe brațe. Servieta am pus-o la loc și mi-am căutat de treabă. Aceasta e prima amintire conștientă în drumul lung care se numește cămin.

Părinții mei erau muncitori, aka proletari. Mama lucra la Combinatul Poligrafic din Chișinău, tata la o cooperativă de construcție în rol de macaragiu. S-au căsătorit cu o luna înainte ca nerușimâi sovețkii soiuz să se destrame. Cartea de asigurări sociale sau zberknișca, cum o numeau toți, a fost pomelnic pentru părinții mei și pentru mulți alții ca ei. Au pierdut toate economiile într-o economie inexistentă. Unicul imobil la care puteau pretinde era câte o cameră în cămin, care le-a fost oferită în folosință de întreprinderea la care lucrau. Mama primise o camera la Ciocana, tata – la Botanica, pe care o vom da în chirie și ne va ușura un pic viața.  

Primii ani în cămin am trăit într-o cameră de 15 metri pătrați 3 oameni. După ce se născuse fratele meu, combinatul ne-a oferit în altă scară două camere de vreo 35 de metri pătrați. 

Pe scurt, ce înseamnă un cămin familial?

O scară de bloc în care trăiesc 80 de familii. Fiecare familie trăiește într-o cameră sau, rareori, în două. O cameră în cămin are în mediu de la 10 până la 22 de metri pătrați. Într-un colț al camerei e sufrageria, în alt colț e dormitorul, compus din patul pliant de tip carte (aka rascladușca), care pe timp de noapte invada tot spațiul din casă și pe timp de zi refluxa, transformându-se într-o sofa. Pe mijloc era televizorul alb-negru pe care trebuia să schimbi canalele singur. Mult timp eu am avut și rol de telecomandă în casă.

Veceul era comun pentru alte 4-5 familii. Accesul era condiționat de rândul format la el. Puteai aștepta și 30 de minute. E un lucru straniu pentru mine acum, însă atunci nu-mi imaginam altfel ordinea lucrurilor. Traiul în comun, vrei nu vrei, dezvoltă o calitate care se numește respectul pentru tine și alții. Nu lăsam urme de crimă după mine. Trebuie să fie lună, expresia mamei. Neplăcut era când cineva trăgea de ușă iar tu erai în punctul culminant al procesului procreativ.

Dușul tot era comun. Exact aceeași procedură ca și la veceu. Trebuia să prinzi rândul și să nu ocupi pe mult timp. Toți aveau nevoie de el. Cititul în cadă l-am experimentat doar după ce ne mutasem cu familia într-un apartament cu 3 camere pe la vârsta de 22-23 de ani. Căminul era deconectat de la apa caldă centralizată din cauza datoriilor acumulate, iar de boiler nici auzite.

Evident că nu făceam baie cu apă rece. Apa o încălzeam prin două metode:

1. cu ajutorul fierbătorului de apă de tip kipitilnik și borcanul de trei litri. Totul se vărsa într-un vas din plastic pe care noi îl numeam tazik și ne stropeam cu un alt borcan, mai mic, într-o cadă sovietică din fontă.
2. sau încălzeam jumătate de căldare de apă, după care o diluam cu apă rece și o foloseam după aceeași procedură.

Lucrul bun era că cheltuiam nu mai mult de 30 de litri de apă per baie, lucrul mai neplăcut era că era incomod și anevoios. M-am opărit vreo două ori, am stricat borcanul de vreo trei, aflând ce face decalajul de temperatură cu sticla.

Bucătăria, la fel, era comună. Într-un spațiu de 10-11 metri pătrați în același timp găteau cinci familii. Un fel de co-working al acelor timpuri. 

Tanti Liuba făcea borș roșu, tanti Vera făcea salată rusească, iar mama prăjea mazăre fiartă (delicatesa copilăriei mele). La bucătărie toți aveau un mic spațiu propriu, însă la o masă comună. Cuvântul comun era omniprezent în realitatea mea și familiei mele. Vecinii puteau să se servească între ei cu mâncare proaspăt gătită sau cu o porție de certuri. De exemplu dacă un vecin gătea tort, era imposibil să nu te servească. Boc, boc, asta vouă de la nouă.

Curățenia în spațiile comune se făcea de comun acord. Noi o numeam curățenia generală și se întâmpla de regulă sâmbăta până la masă. Responsabilitățile erau repartizate aleatoriu. Însă exista ordine: cine spală veceul în săptămâna cutare sau cutare. Aproape ca la căminul studențesc, dar studenți puțini au fost printre locatari.

Părinții și vecinii de cămin nu-i alegi. Buni, răi, ei erau oamenii cu care trebuia să împarți același spațiu și intimități. Fiecare ceartă din familie era una comună. Fiecare petrecere până la ora patru dimineața era împărțită cu tine fără să vrei. Noi am avut parte și de vecini cu suflet și inimă mare, care au devenit prieteni de familie până astăzi. Sau vecini mai puțin buni, cu care puteai să-ți pierzi nervii și să te sfădești până la injurii și agresiuni fizice.

În prima perioada a vieții de cămin eu și părinții aveam parte de vecini tineri cu copii mici, cu care mă jucam în coridorul comun. 

Pe Radu tată-său îl snopea sistematic. Răcnetele le auzeam frecvent, uneori asistam cum tată-său fugea după el cu furtunul de scurgere de la mașina de spălat Aurica strigând: „Radu bleaha muha tot acum înapoi!”. Violența în acea perioadă era admisibilă, dacă se lovea la fund. De unde așa teorie nenormală, nu înțeleg. Unde bate părintele acolo crește sau dacă bate iubește. Violența ca sport banal și național.

Cel mai emblematic vecin pe care l-am avut a fost Ileana sau, cum o numeau părinții mei, Băbana. Cei din curte îi spuneau Balena. Era o femeie cu doi copii gemeni, fată și băiat. Băbana era o femeie fără soț, dar cu grave probleme psihice și lipsită totală de empatie și control. Copiii ei toată săptămâna erau la orfelinat. Ajungeau acasă doar sâmbăta și duminica. Răcnetele copiilor se auzeau des din camera de 19 m2. Erau snopiți în bătaie pentru motiv și pentru lipsa lui. Deseori îl puteai vedea pe băiat la bucătăria comună cerșind ceva de mâncat, pentru că mama sa nu-l hrănea de ajuns.

Părinții mei erau într-un conflict constant cu această femeie. Trăiau cu frica nesfârșită să nu fie otrăviți sau agresați de ea. Din acest motiv când făcea mâncare mama era la bucătărie pe tot parcursul preparării bucatelor.  Ne-am mutat ulterior la scara vecină și pe Babana o vedeam doar când mergeam în lift.

Am avut mixed feelings când pe băiat l-am revăzut pe YouTube. Hrănea copilașii cu iaurt și lingea cactuși. Ulterior va deveni faimos și va povesti istoria grea prin care a trecut.

Ospeția pentru mine era termen necunoscut. Copii străini în ospeție n-am chemat niciodată. Străini înseamnă cei care nu sunt din cămin. N-am putut să-mi chem colegii de clasă acasă pentru că simțeam o stânjeneală că trăiesc în cămin și nu voiam să-i șochez cu veceurile comune în care trebuie să stai în rând.

În schimb în cămin toți mergeau între ei în ospeții. Revelioanele la cămin erau o sărbătoare de neuitat. Chiar de neuitat. Camera noastră de cămin devenea centrul universului pentru toate neamurile tatălui și colegilor de muncă a mamei. Nana Galea, nana Raia, Tanea Grăsana de la Botanica, Violeta vecina, un vagon de oameni gălăgioși și veseli. Nu veneau cu mâna goală. Mâna era plină de produse a fabricii Bucuria sau vreo 20 de leuți. La masă, așteptau ora 23:00 să asculte cuvântarea lui Elțîn sau Putin, iar după 24:00 a lui Snegur, Luchinschi sau Voronin.

Eu așteptam tortul de la miez de noapte. Pe mine bolmojeala președinților nu tare mă interesa, în comparație ca pe oaspeții de la masă care erau dresați de imperiul răului să asculte totalurile glorioase ale anului scrise de Ministerul Adevărului.

Moș Crăciun la noi nu venea, el abandona în fugă cadourile sub calorifer, din acest motiv părinții ne spuneau să lăsăm ochiul mic de geam deschis, ca Moș Gerilă (aka Moș Crăciun) să intre când noi dormim și să primim daruri. În noaptea de Revelion dormeam în răcoare. Sărbătoarea dura două zile pentru că mama e născută pe 1 ianuarie și a doua zi, în aceeași componență, petrecerea continua.

Chiar dacă trăiam nu tare bogat, nu simțeam că nu-s îndestulat. Poate uneori nu aveam toate lucrurile pe care mi le doream, PlayStation, computer sau bicicletă. Însă aveam casă, unde mereu era pâine pe masă, unt de la Cupcini și dulceață de zmeură, pe care o ungeam pe pâine și mai mergea și în ceaiul de măcieș.

Copilăream cu alți copii în exact aceleași condiții ca și mine și nu prea simțeam diferența dintre mine și acei cu apartament dotat cu baie, veceu și cameră proprie. în care mama niciodată nu va intra fără să bată la ușă. Am început să simt acea diferență în momentul când am mers la școală. Din cămin în clasa mea erau eu, Dima, din căminul pentru muți, și Igor, vecinul de la etajul patru. Restul erau copii care părinții au rotit roata norocului imobiliar mai reușit decât ai mei. Din acest motiv și primii prieteni în școală au fost Dima și Igor. 

În fiecare familie erau cu câte doi-trei copii, deci curtea blocului meu era o grădiniță fără educatori. Nu am dus lipsă de companie și joacă în copilărie. 

Bani de buzunar eu mereu aveam. Făceam rost de ei prin metode de care mama nu era tare încântată. Mereu eram pârât de vreun vecin de la alt etaj, dar spioni erau mulți. În clădirile sovietice cu nouă etaje, la fiecare etaj există un spațiu destinat debarasării gunoiului printr-o țeavă. Vecinii sticlele nu le aruncau, dar le lăsau pentru femeile care făceau curat pe scări. Din păcate, femeile rămâneau fără sticle pentru că eu le-o luam pe înainte.

Strângeam sticle goale de vodcă, lapte sau șampanie și le duceam la punctul de colectare. Un punct era la intersecția străzilor Igor Vierul și Mircea cel Bătrân. Acolo era stația terminus a troleibuzelor și piața. Eram plătit pentru fiecare sticlă diferit. Pentru cele cu sticla mai transparentă până la 25 de bănuți, cele cu sticla colorată mai puțin. Se plătea rău pentru sticlele de spumante, probabil că nu erau bune de reutilizare.

Din banii dobândiți cumpăram gume de mestecat cu abțibilduri și făceam mușchi la falcă sau gume de mestecat ȘOC cu care te înăcreai pe 20 de minute. Te pupa norocul în frunte când îți ajungea de un eskimo, iar bețișorul de lemn mergea în colecția personală. Duceam și maculatură, însă era un mod de a dobândi bani anevoios. Sticlele erau klondike-ul meu personal.

Căminul era proprietate a Combinatului Poligrafic, unde mama lucra la momentul dării în locațiune a celor două camere în cămin. Dacă locuiai mai mult de 10 ani, obțineai dreptul la privatizare. Părinții au mâncat un pumn de sare ca să obțină acei nefericiți 33 de metri pătrați de locuință privată. Au riscat să fie dați afară în orice moment pentru că mama încetase să mai lucreze la tipografie. Dar nu a fost să fie, după pupatul ușilor oficiilor cadastrale cele două camere au devenit ale noastre. A mai durat vreo 7 ani până am reușit să vindem ceva de care toți fug – o casă în cămin.

Când ne-am mutat din cămin într-un apartament cu 3 camere a fost una din cele mai intense perioade. Tata lucrase vreo 6 ani la Moscova, pentru a strânge economii ca să ne cumpărăm o altă locuință unde să avem mai mult spațiu și condiții bune de trai. Camerele în cămin nimeni nu vroia să le cumpere. La noi acasă era cât de cât modern. Tata era constructor și a improvizat o sufragerie, aveam mașina de spălat haine și alte mici comodități de care erau lipsiți vecinii mei. Poți spune că trăiam într-o garsonieră. Problema cu vinderea camerelor era una specifică. Camerele erau ambele pe un bon de repartiție ce presupunea vinderea doar împreună. La acea vreme noi ceream vreo 23.000 euro pe ambele. Un preț  la limita unui apartament cu 1 cameră. Cei care veneau din anunțuri să vadă apartamentul zâmbeau și spuneau că se vor gândi. Așa a durat vreo 5 ani de așteptări, vizite, agenți imobiliari.

Plecare din cămin a fost spontană. Am putut vinde camerele unei persoane tot din cămin. În primăvară intrasem în casă nouă. Paradoxal, apartamentul nou se afla exact în ograda unde am locuit toată viața. Departe nu am fugit. E o senzație de nedescris la 21 de ani să ai baia ta, veceul propriu și nimeni să nu tragă de ușă.

Experiența de cămin e bună în felul său, dacă o trăiești la timp. În perioada studențimii, când ești tânăr și când ai nevoie minim de necesități pentru a supraviețui 4 ani. Lipsa spațiului e una din pedepsele aplicate celor care încalcă legea. Ce au încălcat miile de familii care au trecut prin experiența de cămin? Dacă era voința mea le demolam azi pe toate sau le transformam în muzee.

Din momentul în care am părăsit pereții primei case, nu am visat niciodată acel loc. Probabil că mintea mea a îngropat adânc acele amintiri din cămin și nici coordonatele cimitirului nu mi le-a zis, să mai revin de Paștele amintirilor fără de suflet.

Autor: Alexandru Florea