„Aveți nevoie de ajutor?” Pastorul bisericii protestante din Durlești, care tocmai încheiase o discuție cu voluntarii, și-a întors privirea. Era o tânără care venise de la vama Palanca cu o zi înainte, seara târziu. Dormise aici, pe saltele așternute jos, alături de mai multe persoane venite cu aceeași cursă. Oamenii erau stresați și speriați. Spre deosebire de alții, tânăra își păstrase calmul și doar dacă o priveai mai atent puteai să vezi în ochii albaștri semne de neliniște. „Aș vrea să rămân voluntară, ca să pot ajuta oamenii. Aveți nevoie de ajutor?”, repetă ea întrebarea. Pastorul privi oamenii care stăteau pe saltele. Era prima săptămână de război, soseau tot mai mulți refugiați. Da, avea nevoie de ajutor. A răspuns scurt, afirmativ. Ea răsuflă ușurată.
Tânăra se numește Oxana Keizman. Dar în Moldova toți au început să-i zică Xenia. Iar de acest nume, se pare, este legat un nou capitol în viața ei, cel în care s-a ajutat pe sine ajutându-i pe alții.
„Acolo vei fi în siguranță”
Xenia s-a născut în orașul Dnepr din Ucraina. Are puțin peste 30 de ani și până la război încă își căuta o activitate pe placul său. A și lucrat puțin timp în calitate de model, apoi a fost web-designer și ilustratoare. În ultimul timp îi făcea cu ochiul domeniul frumuseții. „Aveam în plan să-mi deschid un mic salon de frumusețe. A fost un mare, mare vis al meu. Am început chiar să scriu un business plan pentru viitorul salon”, povestește Xenia zâmbind amar.
Războiul a prins-o la Odesa. Plecase ca să se revadă cu fostul său soț. Erau divorțați, dar au păstrat o relație bună. După o săptămână de neliniște și frământări, Xenia și fostul său soț au decis să plece din Odesa. Tot drumul spre hotar și tot timpul cât a așteptat la coadă să treacă granița simțea că îi trădează pe cei dragi. „Mă gândeam: cum eu plec, dar părinții mei și cei dragi rămân acolo?” Părinții ei, însă, au reacționat prompt. „Pleacă. Măcar pentru tine nu ne vom face griji, pentru că acolo vei în siguranță”, i-au spus. Părinții Xeniei până astăzi trăiesc în casa lor din orașul natal. Au pe lângă casă, pisici, câini și chiar o bufniță. Au decis că vor rămâne.
Omul potrivit, la locul potrivit
La Palanca era foarte multă lume. Au avut nevoie de 6 ore ca să treacă hotarul. Autobuzul care urma să îi transporte mai departe, spre România, deja plecase. „Așa am rămas noaptea, la hotar, singuri. Nu cunoșteam pe nimeni, era frig și n-aveam unde merge. Voluntarii aduceau mancare și plapume. Erau foarte mulți oameni cu copii sau în etate”, își amintește Xenia. La un moment dat de cei doi s-au apropiat niște voluntari, care le-au propus să îi transporte la biserica protestantă din Durlești, unde vor putea mânca și dormi.
Xenia spune că atunci a văzut cu ochii ei cât de binevoitori și ospitalieri sunt oamenii din Moldova, cum și-au unit forțele pentru a ajuta oamenii care au fugit din calea războiului. „Unul aducea o căldare de borș făcută special pentru refugiați, altul – lenjerie de pat sau haine mai groase. M-a frapat tare mult acest moment. Oamenii ajutau din toată inima”, zice Xenia.
După ce a luat decizia de a rămâne, Xenia s-a apucat de treabă. A început să găsească cele mai accesibile curse pentru refugiații care doreau să meargă mai departe, în alte țări. „Sunam la companii și urmăream anunțurile de pe rețelele sociale și alte surse de informare. Căutam cele mai rapide, ieftine sau gratuite curse”, spune Xenia. La început era singură. Peste câteva zile la Durlești au venit și alte tinere din Ucraina, care au rămas să facă voluntariat. „Încet-încet am format un fel de staff, pe care îl conduceam. Eram patru tinere și fiecare știa foarte bine ce să facă. De exemplu, una căuta cursele cu destinația Germania, alta – cu România sau Portugalia, iar alta – cu Polonia”, povestește ea.
După o lună de muncă asiduă, Xenia s-a îmbolnăvit și a fost nevoită să facă o pauză.
„Un nou loc de muncă, unde puteam să ajut oameni”
În luna mai cineva i-a propus Xeniei să aplice la un concurs de angajare anunțat de organizația umanitară INTERSOS Moldova. Organizația căuta o mediatoare culturală. Xenia a aflat că una din cerințe era cunoașterea limbilor engleză, rusă și ucraineană. A decis să aplice. „Era un post de muncă care îmi permitea să-mi materializez scopurile personale – puteam să ajut oamenii”, explică Xenia.
A fost la interviul de angajare, a lucrat o zi de probă și a primit jobul. „Pe lângă faptul că eram traducătoare, mai eram și o mediatoare între comunitatea ucraineană, societate și colegii de peste hotare”, povestește Xenia.
Își aduce aminte cu zâmbetul pe buze de prima zi de lucru. A mers la centrele de refugiați din Chișinău cu un coleg din Italia, care lucra în calitate de field officer sau ofițer de teren, una dintre cele mai înalte funcții din cadrul organizației. „Urma să aflăm de ce asistență aveau nevoie refugiații cazați în aceste centre – materială, medicală sau psihologică”, povestește. Recunoaște că îi era frică, pentru că simțea o responsabilitate imensă. „Mă temeam că nu voi traduce suficient de bine, că nu voi înțelege ceva. Dar era și o provocare pentru mine. Mă încuraja faptul că puteam să ajut oamenii”, spune ea.
Xenia povestește că în acel moment centrele pentru refugiați aveau în primul rând nevoie de susținere materială. Oamenii care fugeau din calea războiului și veneau în Moldova nu știau unde vor dormi și ce vor mânca. „Dar după ce erau cazați în centre și aceste probleme erau soluționate, valul imens de stres trecea și la mulți se puteau observa stări de neliniște, frământări sau depresie”, explică Xenia. Și atunci la aceste centre mergeau psihologii și asistenții sociali de la INTERSOS, care lucrau cu aceste persoane.
Încă o promovare
Dorința de a ajuta și mai mult oamenii veniți din Ucraina a propulsat-o pe Xenia spre o nouă treaptă în carieră. „După ce am activat mai multe luni în calitate de mediatoare culturală, a apărut șansa să aplic la INTERSOS pentru poziția de ofițer de teren pentru zona de centru și sud a țării. E o funcție ce ține de coordonarea activităților pe care le desfășoară organizația”, povestește Xenia.
Știa bine care este structura organizației și văzuse „dintr-o parte” munca de ofițer de teren, atunci când mergea cu ei pe teren. A aplicat pentru noul post și a trecut. „Acum simt că pot să ajut oamenii și mai mult”, spune.
Tânăra spune că în noua sa funcție poate lua decizii care vor îmbunătăți viața oamenilor, că poate uneori să grăbească anumite procese de susținere a refugiaților. „Acum eu sunt supervisior la echipa de psihologi, asistenții sociali. Împreună stabilim orarul de frecventare a centrelor, identificăm la ce centre trebuie să meargă în primul rând, de ce activități au nevoie aceste centre, unde vom organiza anumite evenimente sau sărbători”, mai spune Xenia. De asemenea, este responsabilă de stabilirea contactelor și colaborărilor cu centrele de refugiați cu care până acum INTERSOS încă nu a colaborat.
„Îmi place să mă dedic acestei munci cu tot sufletul. Nu este locul de muncă, unde la ora 18:00 îmi închid laptopul și merg să-mi beau ceaiul, dar scopul meu este să ajut oamenii”, spune Xenia. „La noi au lucrează colegi din Spania, Italia, Grecia, Franța. Toți vor să ajute oamenii. Dacă trebuie să rămână peste program o fac pentru că asta o doresc ei. Este ca într-o familie prietenoasă”, mai spune ea.
Citește și: Bohodara vrea acasă
„Noi chiar vă așteptam!”
După câteva clipe, Xenia recunoaște că dăruirea față de tot ce face aici vine din necesitatea de a uita propria durere. „Permanent îmi spun în gând: dacă eu ajut acești oameni, cine știe, poate cineva îi va ajuta la fel pe cei dragi mie. Probabil, este un mecanism de autoapărare interior al meu”, spune ea.
Simte rezultatul muncii sale atunci când vede că oamenii zâmbesc. „Când văd cum ne întâmpină și ne zic: «fetele, voi v-ați întors, noi chiar vă așteptam!» Sau, mai ales, copiii care întreabă «când veniți la noi să ne jucăm?»”, spune Xenia. De fapt, „jocurile” organizate de psihologi sunt o metodă pentru cei mici de a-și exterioriza fricile și durerea.
Xenia Keizman zice că va fi fericită atunci când misiunea INTERSOS se va încheia în Moldova. „Aceasta ar însemna că în Ucraina războiul s-a încheiat și oamenii au revenit la casele lor”, explică ea. Spune că i-ar plăcea să lucreze și în viitor în domeniul umanitar. Poate în cadrul organizației INTERSOS sau în alte misiuni din Africa sau Orientul Mijlociu.
Războiul i-a schimbat viața, dar i-a dat și un nou scop, spune ea. „Ajuți oameni. Faci lucruri minunate nu pentru a primi o mulțumire sau o răsplată, ci pentru că e lucru cel mai minunat pe care îl poți face în viața ta, acela de a face lumea mai bună”.
Acest articol a fost realizat în cadrul unei colaborări cu misiunea Intersos în Republica Moldova. Intersos este o organizație umanitară aflată în prima linie în situații de urgență, care oferă asistență victimelor conflictelor armate și dezastrelor naturale, cu o atenție deosebită protecției celor mai vulnerabile persoane.
