De nouă luni Bohodara trăiește departe de păpușile și trenulețul pe care-l plimba prin toată sufrageria. Fetița cu nume rar nu a reușit să le ticsească în cele două rucsacuri pe care părinții le-au umplut în grabă. Le-a lăsat în urmă și nu știe când o să le revadă. „Mamă, scapă mai repede de zombii ruși și hai să ne întoarcem acasă”, repetă ea, iar mama ridică neputincioasă din umeri. Mama ei nu știe cum să-i spună că obuzele zboară continuu deasupra casei din Kyiv. 
Un nou capitol
Iulia și Artiom au trei fiice. În timp ce ziua el lucra taximetrist, iar seara – creator de site-uri, Iulia avea grijă de casă și de copii. Cea mică a fost înscrisă la grădiniță, iar Iulia își căuta un loc de muncă. Era entuziasmată, începea un nou capitol în viața lor.
În primele zile ale lunii februarie, tatăl Iuliei îi chema la ei, într-un sat din suburbia Kyivului, aproape de Irpin. „Acolo avem pădurea noastră liniștită și veți fi în siguranță”, repeta el.
Cei doi ridicau plictisiți din umeri. Nu vedeau de ce sunt alimentate aceste temeri. Nu-i speriau nici recomandările autorităților de a-și pregăti rucsacurile de urgență: cu documente, felinare, biscuiți, apă, baterii, haine, lumânări și brichete.
„A început războiul”
„Prima zi”, cum o numește Iulia, a început cu un apel telefonic. Era ora 7:00 dimineața. Toți cei din casă dormeau. Telefonul a început să vibreze insistent pe noptieră. „Ai auzit ce se petrece?”, i-a strigat mama Iuliei în receptor. „A început războiul!”, a continuat ea. Cuvintele au răsunat în cameră. „Nu mi-am dorit niciodată să trăiesc în manualele de istorie”, recunoaște Iulia.
Pe 24 februarie 2022, toate planurile familiei Nikolaev s-au năruit. Atunci și-au pierdut și abilitatea de a visa. „Nu mai pot să-mi fac planuri. Așa trăiesc deja nouă luni. Psihologic este nimicitor”, mărturisește femeia de 36 de ani, cu părul fin, blond, strâns haotic la spate. Este îmbrăcată în culorile steagului Ucrainei. Galbenul și albastrul sunt culorile pe care a început să le caute departe de casă. Astfel, parcă reușește să șteargă distanța de 500 de km de locul unde era fericită.
„Ce să faci în astfel de cazuri”
L-a trezit pe Artiom. A fugit în camera fetelor. I-a ajutat să îmbrace haine mai groase. A pus la infuzat ceaiul și a gătit micul dejun. „Ce să faci în astfel de cazuri?”, se întrebau soții din priviri. Bubuituri ciudate răsunau în depărtare.
Știrile erau tot mai sumbre. Întreaga țară era bombardată insistent de ruși. «Trebuie doar să așteptăm câteva ore, maxim două zile și totul se va liniști», îi spuneau la telefon părinții lui Artiom.
Bărbatul s-a îndreptat spre magazinul de la colțul străzii. „Am luat ultimul pachet de lapte de pe raft. Mă întrebam dacă avem nevoie de atâtea produse. Nu voiam să mă panichez prea devreme”, recunoaște el, amuzându-se de naivitatea sa. Spera că lucrurile se vor rezolva.
A lăsat cele două pungi cu mâncare în portbagajul mașinii. În apartament, Iulia aranja în rucsacuri câte două maiouri pentru fiecare, șosete și lenjerie. „Eram cinci, dar doar doi dintre noi puteau căra. Așa că am luat doar lucrurile extrem de necesare”, povestește ea.
„Ne era frică pentru fete”
Sunetul alarmelor îi îngrozea. Era nevoie să se ascundă, dar unde? „Ne gândeam la zeci de scenarii: acasă suntem la etajul 9 – este periculos. Să coborâm în subsolul blocului cu 9 etaje tot e periculos. Să mergem în metrou – dar dacă nu ajungem?”.
La a doua sirenă au luat rucsacurile. Voiau să ajungă la metrou. Drumul care le-ar fi luat 3 minute, acum, cu cea mică în brațe, putea fi parcurs în 20. Au coborât scările, pentru că în timpul bombardamentelor nu ai voie să folosești ascensorul. Au pus rucsacurile în portbagaj. Au urcat în mașină, iar alarma s-a oprit. În oraș s-a așternut o tăcere deplină. Au urcat înapoi în apartament.
„Primul lucru care ne-a acaparat mințile și corpul a fost panica. Nu puteam să credem că asta ni se întâmplă. Dar cel mai mult ne era frică pentru fetele noastre”, recunoaște Iulia.
Își schițau tot felul de scenarii groaznice: ce s-ar întâmpla dacă soldații ruși ar intra în oraș, în case? „De fapt, ne-am imaginat ceea ce ulterior s-a întâmplat în Bucea…”, adaugă Artiom.
Acopereau geamurile din bucătărie cu bandă adezivă și se întrebau unde să-și ascundă copiii. „Unde să-i băgăm, ca să nu-i găsească nimeni?”. Copiii îi priveau nedumeriți.
„Moartea se simțea aproape…”
La 24 februarie, nimeni nu a mers la școală, la grădiniță și nici la lucru. Seara au stat în subsolul blocului. Au luat cu ei apă și câteva scaune. Până atunci, subsolurile erau folosite de locatari drept depozite pentru lucrurile uzate. Erau pline cu gunoaie și mirosuri neplăcute. Aerul era stătut și înecăcios. „Ulterior, când a fost nevoie de adăpost, oamenii au făcut curat acolo”, explică Artiom. Potrivit lui, la început nimeni nu voia să ia în serios atenționările autorităților. Nimeni nu voia să accepte că un război ar putea începe așa…
Stăteau minute în șir cu fețele lipite de geamuri. Urmăreau cum pe strada centrală se formau ambuteiaje kilometrice.
În prima zi de război și-au revăzut vecinii care erau plecați de câțiva ani în diferite regiuni ale Ucrainei. Bătrânii își revedeau nepoții. „Era de parcă își luau rămas bun pentru totdeauna. Probabil, mulți au venit ca să fie împreună măcar pentru ultima dată. Asta și mai mult ne îngrozea. Moartea se simțea atât de aproape…”, își amintește Iulia.
Prima plecare
Vineri dimineața au urcat din nou în mașină. Au mers la părinții Iuliei, la căsuța lor înconjurată de pădure, cu drumuri sparte – localitate atât de mică, încât nici măcar nu apărea pe hartă. „Am plecat cu gândul că peste vreo două zile ne vom întoarce…”, povestește Artiom.
Au trecut pe lângă niște tancuri. Nu știau dacă sunt ale Ucrainei sau dacă soldații ruși au ajuns deja în Kyiv
. Au parcurs podul, care la câteva zile distanță a fost bombardat. „Toți circulau cum puteau. Se mergea și pe contrasens, iar noi ne îndreptam spre un sat din apropierea Irpeniului… Alegerea perfectă”, încearcă să glumească Artiom.
„Pe curând…”
Au stat la părinți o săptămână, în timp ce două sate din împrejurimi erau invadate de militarii ruși. Oamenii părăseau în grabă localitățile povestind că soldații ruși se fugăresc după găini. Artiom a acoperit mașina cu crengi. Nopțile stingeau toate luminile, iar copiii ieșeau în miez de noapte afară, cu felinare, și urmăreau cum obuzele zboară în depărtare lăsând fâșii de lumină pe cer. „Ieșeau ca la privit de stele… De fapt, atmosfera era extrem de tensionată. Căutam pe internet cum se fac cocktailurile Molotov”, completează bărbatul, încercând să-și ocupe mâinile cu telefonul, rotindu-l pe masă.
În fiecare zi Artiom parcurgea pe jos kilometri, să vadă dacă drumul este liber și întreg. „Într-o zi ne-am adunat și am plecat. Părinții au ales să rămână. Ne-au spus pe curând, când mașina se îndepărta de casă”, adaugă el.
| Potrivit Agenției Națiunilor Unite privind Refugiații (UNHCR), pe parcursul celor nouă luni de război, 7,8 milioane de ucraineni au fost nevoiți să fugă din calea războiului, să-și părăsească casele și țara. |
Spre Moldova, spre Europa
Era a doua plecare. Gerul îi învăluia, spaima nu le permitea să gândească limpede, iar necunoscutul părea că-i poate liniști. Prietenii cu care s-au întâlnit în vestul Ucrainei s-au îndreptat spre Germania, iar familia Nikolaev a luat-o spre hotarul cu Moldova. „E greu să parcurgi distanțe mari cu trei copii”, explică Iulia.
Era 2 martie când au ajuns în Moldova. Mărțișoarele din pieptul celor de la vamă i-au permis Iuliei să respire ușurată. Își amintise de tradiția despre care-i povestea mama sa moldoveancă.
Aveau cu ei doar câteva lucruri personale și o foiță cu numele unui bărbat din apropierea vămii. Acesta anunțase pe rețelele de socializare că e dispus să găzduiască o familie de refugiați. „Cu acest nume ne-am dus în localitatea indicată. Am întrebat oamenii de prin sat, iar ei ne-au spus la ce casă să mergem… Bărbatul considera că vor veni 2 persoane, dar noi eram 5…”, își amintește Iulia, zâmbind larg.
| De la începutul războiului, 625.575 de cetățeni ucraineni au intrat în Moldova. 78 de mii dintre ei au rămas. Mai mult de jumătate (43 de mii) sunt minori. Potrivit Biroului Migrație și Azil, 10.983 au cerut azil. |
Acolo au stat două luni în casa mare. „Totul era atât de frumos amenajat, ca într-un muzeu. Ne temeam să nu deranjăm”, adaugă ea.
Au reușit să doarmă și să se odihnească. Nu mai simțeau că funcționează pe autopilot. Cu toate acestea, tresăreau la fiecare sunet pe care nu-l puteau identifica. Se temeau că moldovenii pro-ruși nu-i vor vedea cu ochi buni. „În fiecare seară scoteam numerele de înmatriculare ale mașinii. La știri spuneau că se fură numerele ucrainești”, povestește Artiom. Asta făcea și în primele săptămâni când a ajuns în satul Cărpineni, Hâncești, la centrul de plasament pentru refugiați „Amigo”.
Dorul de casă
Trăiesc la centru de refugiați din luna mai. Clădirea care cândva găzduia elevii școlii profesionale, artiști și muncitori care veneau pentru câteva zile în sat, la 28 februarie a început să primească refugiați ucraineni. În această perioadă, au fost adăpostiți și hrăniți 75 de ucraineni. „Mulți dintre ei au revenit la casele lor, iar 18 au rămas”, povestește Fevronia Șelaru, coordonatoarea centrului.
Ea a fost cea care a întâmpinat familia Nikolaev. Le-a pregătit cele două camere de la primul etaj. Le-a propus câte o băutură fierbinte și le-a spus că este mereu gata să-i ajute. „Într-un moment am fost învăluiți de liniște și căldură”, recunoaște Iulia, inspirând adânc. A înțeles că nu mai trebuie să fugă nicăieri. Copiii îi erau în siguranță și toți sunt împreună.
Cu toate acestea, dorul de casă nu i-a permis să doarmă nopți la rând. Nu putea sta liniștită. Nu se putea concentra. De aceea, în august, Iulia a plecat în Ucraina pentru o săptămână. Orașul a întâmpinat-o mai tăcut ca niciodată. Unele geamuri erau lipite, iar boxele informative topite de obuze. Părinții nu se mai plimbau cu copiii lor prin curțile blocurilor. „Stăteam singură într-un apartament pustiu, unde cândva răsunau vocile fetelor. Era locul unde eram liberi și fericiți”, își amintește Iulia.
„Încă nu ne putem întoarce”
„În ziua în care vom afla că totul s-a terminat, vom urca în mașină în ce suntem îmbrăcați și vom merge acasă”, spune Artiom. Iar până atunci, se simte pus pe pauză. Sunt în așteptarea revenirii la normalitate. Le este dor de cotidianul anterior. „Jumătate de an nu puteam să mă gândesc la ziua de mâine. Totul era doar aici și acum. Era extrem de deprimant să nu știi ce se va întâmpla mâine”, mărturisește Iulia. Anume de aceea, cei doi au apelat la ședințele psihoterapeuților oferiți de organizația umanitară INTERSOS, una dintre organizațiile internaționale care au sprijinit centrul, au oferit plapume, mașini de spălat, utilajele de care ar putea avea nevoie refugiații, dar și suport psihologic, care să le permită să treacă peste durerea pe care a adus-o Rusia în casele și inimile ucrainenilor.
Aproape zilnic, Bohodara le spune părinților că vrea acasă. Începe să plângă, dar și asta nu-i convinge. „Mă întreabă de ce nu scăpăm mai repede de zombii ruși, ca să ne putem întoarce? Cum să-i explic că nu putem merge pentru că obuzele zboară continuu?”, se întreabă Iulia.
Atunci, fetița care în câteva luni va împlini patru ani, își ia căsuța din plastic pe care au adus-o donatorii la centru. O plimbă prin încăpere. Urcă pe marginea canapelei. Apoi, trece pe pervaz și privește gânditoare pe geam. Au trecut nouă luni de când nu a mai fost la ea acasă. Nouă luni în care a tot visat să revină la trenulețul ei dezasamblat, ursulețul de pluș și la timpul când părinții râdeau în hohote, atât de tare că simțea cum li se zguduie pieptul când lipea urechea de corpul lor.
Acest articol a fost realizat în cadrul unei colaborări cu misiunea Intersos în Republica Moldova. Intersos este o organizație umanitară aflată în prima linie în situații de urgență, care oferă asistență victimelor conflictelor armate și dezastrelor naturale, cu o atenție deosebită protecției celor mai vulnerabile persoane.
