Chișinău / Moldova.ORG/ — Textul discursului ţinut de Vlad Spânu, preşedintele Fundaţiei Moldova, la Societatea Literară și de Dezbateri Jefferson (Universitatea din Virginia din Charlottesville) pe 18 martie 2011 (traducere din engleză – Cristina Agrigoroae).
Este o onoare şi un privilegiu pentru mine să vorbesc la una dintre cele mai vechi societăţi de dezbatere din America de Nord, creată în 1825, numită după primul Secretar de Stat al SUA, al doilea Vice-Preşedinte american şi al treilea Preşedinte. Mulţumesc organizatorilor, Chris Mullen şi Marie Connor, pentru pregătirea meticuloasă a acestui frumos eveniment şi pentru ospitalitatea lor. Sunt, de asemenea, bucuros să fiu aici, pe teritoriul Universității din Virginia, unde fiica mea studiază în prezent.
M-am născut într-o familie de agricultori, de "agricultori colectivizați", în Uniunea Sovietică. Din păcate, părinţii mei nu au putut deveni agricultori adevărați, cum au fost bunicii mei înainte ca sovieticii să ocupe regiunea de Est a României, numită Basarabia, în 1940, ca urmare a pactului de neagresiune dintre Stalin și Hitler, semnat în 1939, care au împărțit Europa între URSS şi Germania nazistă.
În 1949, anul în care părinţii mei s-au căsătorit, în noua republică sovietică Moldova, bolşevicii sovietici au confiscat terenurile private ale ţăranilor şi au organizat deportări în masă în GULAG-ul din Siberia a celor care se opuneau naţionalizării. Pentru a evita deportarea, oamenii se ascundeau. Este și cazul bunicilor soţiei mele, care s-au ascuns în păduri timp de 6 luni. Fratele bunicii mele şi familia sa nu au fost atât de norocoşi şi au fost deportaţi pentru mulţi ani. "Cele mai periculoase elemente" ale comuniştilor sovietici – în special preoţi, profesori, primari şi toți cei care se considerau români sau şi-au exprimat dezacordul față de ocupaţie – au fost ucişi fără vreun proces judiciar şi aruncați în gropi comune. Un capitol necunoscut, până de curând, în istoria noastră a fost nivelul de rezistenţă a populației locale la ocupaţia sovietică, inclusiv rezistenţa armată organizată în grupuri mici angajate în diverse acţiuni de insurgenţă împotriva activiştilor politici sovietici, care a durat din 1944 până la mijlocul anilor 1950.
Această colectivizare forţată s-a petrecut la doi ani după un alt cataclism – o foamete în masă organizată în 1946-1947, care a luat viețile a aproximativ 295 mii de oameni. Foametea a fost provocată în mod deliberat de către autorităţile sovietice, care, după seceta din 1945-1946, au impus confiscarea totală a recoltei "pentru necesităţile statului", inclusiv stocurile de seminţe puse deoparte de către agricultori pentru anul următor. Seceta şi foametea au fost folosite de Kremlin pentru îngenuncherea populaţiei rurale în fața regimului, pentru a opri mişcările de rezistenţă împotriva colectivizării, o acţiune similară a sovieticilor cu foamea din anii 1930 în ţara vecină, Ucraina. A fost un dezastru, oamenii se sinucideau pentru a pune capăt mizeriei la care au ajuns, iar în unele zone sărace au fost înregistrate cazuri de canibalism. Chiar şi în aceşti ani de foamete, aproximativ 15.550 de oameni au fost deportaţi din Moldova Sovietică în Siberia în 1946 şi 21.707 în 1947. Numărul total al deportaţilor din Moldova pe parcursul ocupației sovietice a ajuns la o jumătate de milion, din numărul total al populaţiei de mai puţin de 3 milioane. Dacă adăugăm la această cifră a deportaților numărul celor care și-au pierdut viața în perioada de foamete, obținem un rezultat înfricoșător de 30% din populația totală.
În afară de terenuri, fermierii au fost obligați să dea statului toate echipamentele agricole, vacile, caii și oile lor, fiind lăsați cu resurse minime impuse de către autorităţile sovietice doar pentru subzistenţă. Îmi amintesc istoria soacrei mele, care avea 12 ani în 1949, când activiştii sovietici au venit să ia animalele familiei ei, inclusiv calul ei iubit. De fiecare dată când caii de la ferma comună treceau pe lângă casa lor, calul ei se oprea și se uita dincolo de poartă cu ochii triști. Soacra mea are acum 74 de ani și locuiește în România, dar este marcată până acum de acea pierdere.
Şcolile au fost transformate în tabere de reeducare. Moscova folosea şcolile ca instrumente de propagandă comunistă. Istoria și studiile sociale au suferit cel mai mult. Îmi venea foarte greu să pun cap la cap istoria fabricată de sovietici pe care o învățam la școală și ceea ce îmi spuneau bunicii și părinții mei care știau cine suntem noi ca oameni, că suntem români, dar nu homo Sovieticus. De asemenea, nu am putut combina "curajosul eliberator sovietic" al Armatei Roşii, prezentat în cărţile de istorie, cu povestirile mamei mele, care în 1944 a fost forţată să se ascundă împreună cu sora ei, pentru a nu fi violate de către soldaţii sovietici. Abia în ultimii ani am aflat despre acest fenomen în masă de violuri care a avut loc în ţările ocupate de sovietici.
La fel au avut de suferit și oamenii din alte republici sovietice – Lituania, Georgia, Estonia, Armenia, inclusiv în cele două țări slave – Ucraina și Belarus.
Din punct de vedere geografic, Republica Moldova este regiunea de nord-est a României, partea de est a Principatului Moldovei medievale. Propaganda Stalinistă a inventat termenul de "moldoveni" pentru a numi oamenii care locuiau în Moldova ocupată de sovietici, făcând aceasta din simplu motiv că aceşti oameni se identificau ca fiind români. Bolşevicii chiar au schimbat alfabetul limbii române în Moldova – de la cel latin la cel chirilic – numind-o “limba moldovenească”. La nivel universitar, limba de studiu pentru toţi, inclusiv pentru români, care constituiau majoritatea, a fost rusa. În 1979, când am devenit student la Universitatea de Stat din Moldova, au fost două grupuri la specialitatea mea: unul cu predare în limba rusă, în timp ce celălalt – formal în limba română, cu alfabet chirilic, desigur. Am ales grupul cu predare în română, unde am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie, care este aici astăzi, doar pentru a afla mai târziu că singurul curs predat în limba română era de Istorie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Aproximativ 90% din bisericile din Republica Moldova au fost închise până la 1962, ele fiind transformate de regimul sovietic în cluburi, depozite, sau baruri. Bolşevicii nu l-au avut pe Dumnezeu în inimile şi minţile lor, Stalin a fost idolul lor. În fiecare duminică dimineața la ora 10, bunicul meu conecta radioul la canalul Radio Europa Liberă pentru a asculta slujba de la biserică, transmisă în direct de la bisericile româneşti din Europa de Vest. De asemenea, el a ascuns Biblia familiei şi alte texte religioase. Astfel, risca să fie închis dacă era prins, dar pentru el păstrarea credinței familiei în Dumnezeu în acele vremuri era cel mai important.
Astfel, sovieticii au luat totul de la oameni: proprietatea privată, religia, limba şi dreptul la identitatea naţională. Dacă regimul comunist ar fi supravieţuit încă 50-70 de ani, ar fi rămas puţine şanse ca pe harta Europei să mai fie țări ca Belarus, Ucraina, Moldova şi alte foste republici sovietice.
Din fericire pentru noi, spre sfârşitul Războiului Rece, mulțumită, în parte, SUA şi liderului Ronald Reagan, au venit glasnost-ul şi perestroika şi începând cu 1988, în doar trei ani, totul s-a schimbat. Trăind acele timpuri revoluționare, pot spune cu mândrie că am luat parte la majoritatea evenimentelor, împreună cu familia şi concetăţenii mei. Am participat la proteste paşnice şi meetinguri publice pentru a ne exprima dorinţa de libertate care a pornit de la câteva zeci de oameni şi a ajuns la câteva sute de mii în 1989. Fiul meu, care avea 4 ani în 1988 și care a devenit puşcaş marin în armata americană în acest an, a participat, de asemenea la acele acţiuni de protest, strigând pe umerii mei ceva despre care nu avea idee, însă despre care știa că are conotație negativă: "Jos Demidenco!" – care a fost numele de familie al procurorului general al Moldovei Sovietice, care a ordonat arestarea a câtorva zeci de protestatari în week-endul precedent. Până acum râdem în familie când ne amintim acel moment.
În 1990, am avut o oportunitate unică pentru acele timpuri de a participa la un concurs naţional organizat de către guvernul Moldovei, încă sub controlul sovietic, dar cu un grad mare de autonomie datorită mişcării naţionale și a unui prim-ministru patriot. Mie și altor 14 tineri ni s-a acordat o bursă de studii în România, un loc interzis de a fi vizitat pentru noi, locuitorii din Moldova sovietică, după al doilea război mondial.
Diploma mea de master în administrare obţinută la Bucureşti m-a ajutat să încep o nouă carieră în serviciul diplomatic al Moldovei independente, fiind printre alţi diplomaţi tineri care au pus temelia relaţiilor externe ale Republicii Moldova, negociind primele acorduri bilaterale şi multilaterale și aderarea Republicii din Moldova la organizaţiile internaţionale. Nu voi uita niciodată prima deplasare de serviciu, care a fost în China. În mai puţin de 3 luni în noul meu post, m-am pomenit negociatorul-şef la masa de tratative cu diplomaţii chinezi cu experienţă bogată pentru a negocia documentele care urmau să fie semnate între Preşedintele Republicii Moldova şi omologul său chinez în timpul unei vizite în China programată în următoarele două săptămâni. Am fost găzduiți într-o clădire guvernamentală în centrul orașului Beijing, unde liniile de comunicare erau ascultate, prin urmare, nici de cum nu am putut comunica liber cu colegii noştri de acasă. În plus, aveam puţini bani şi nu ne-am putut permite să plătim taxa impusă de partea chineză de 12$ pentru un fax trimis în Moldova. În cele din urmă, spre satisfacţia mea, toate documentele – declaraţii ale celor doi preşedinţi, acorduri de cooperare între ministerele afacerilor externe şi alte acorduri – s-au dovedit a fi acceptate de către conducerea din Moldova, fiind semnate în timpul vizitei preşedintelui.
Apoi, în 1994, primul ambasador al Moldovei în Statele Unite, care a fost primul ministru al afacerilor externe al Republicii Moldova, m-a invitat să mă alătur echipei sale de la Washington. M-am întors în Moldova în 1997 şi am fost delegat înapoi la Washington în 1998 să fiu şeful ad interim al ambasadei pe o perioadă de 6 luni. Am fost trimis să organizez trei vizite în trei luni – a ministrului afacerilor externe în luna august, a preşedintelui – în septembrie, şi a prim-ministrului – în octombrie. Soţia mea încă-mi aduce aminte despre acele luni agitate când am fost nevoit "să uit" complet de familie.
În anul 2001, când Partidul Comunist a preluat conducerea Parlamentului și Guvernului Republicii Moldova, am fost nevoit să demisionez. Politicile lor erau opuse principiilor și idealurilor mele de viaţă, punându-mă în situaţia de a nu mai avea o altă alegere decât demisia.
Eu şi soţia mea am decis să părăsim Republica Moldova pentru Statele Unite. A fost o decizie dificil de luat, lăsam totul în urmă – o carieră de succes, părinţii noştri, fraţii, prietenii și casa. Acum, privind înapoi, ne bucurăm că am făcut-o. Cunoșteam Europa, am călătorit în Canada, Asia, dar nimic nu poate fi comparat cu Statele Unite, și nu pentru că a fost uşor să emigrez, pentru că, de fapt, a fost contrariul.
Voi, cei care v-ați născut aici, în Statele Unite, vă cunoașteți bine ţara, dar vreau să vă spun despre SUA dintr-o perspectivă europeană, din acea parte a Europei, care a fost cea mai oprimată de către regimul stalinist. Vreau să vă spun din perspectiva mea de ce această ţară este mai bună decât restul lumii şi de ce este important să păstraţi SUA în acest fel pentru americani, dar şi pentru celelalte naţiuni. Acest lucru este important mai ales acum, când în ultimii ani, există semne clare că SUA se îndreaptă către o structură socială în stil european.
Să luăm sistemul politic al Statelor Unite şi să îl comparăm cu sistemul politic al multor ţări din Europa.
În primul rând, puterea executivă în SUA este condusă de către preşedinte, în timp ce în multe ţări din Europa executivul are 2 conducători – un președinte, de obicei ales de către populație (în republicile parlamentare, cum este Republica Moldova, preşedintele este ales de parlament) şi de prim-ministru, propus de către preşedinte și aprobat de către parlament. Astfel, acolo există dualitatea puterii executive. Ca rezultat, în afară de lupta politică tipic sănătoasă între ramurile executivă şi legislativă, în ţările europene, cea mai dură luptă este între preşedinte şi prim-ministru. Aceasta conduce la instabilitate politică, demiteri de guvern, care creează, în multe cazuri, un haos în politică. În perioada postbelică, de exemplu, guvernul italian a fost schimbat de 60 de ori în decurs de 65 de ani. Astăzi, capitalul politic, energia şi puţinele resurse sunt cheltuite pentru luptele politice dintre preşedinte şi prim-ministru în țări cum ar fi Ucraina, Polonia, România și altele.
A doua diferență este numărul partidelor – în Statele Unite există două partide principale (de stânga şi de dreapta, adică democraţi şi republicani), în timp ce în Europa există zeci de partide (de stânga, de dreapta, de centru-dreapta, de centru, de centru-stânga, verzi, roşii şi de alte colori ale curcubeului). Fragmentarea spectrului politic duce la coaliţii false în parlament şi în guvern, intrigi, demiteri timpurii ale guvernului și dizolvări de parlament.
O altă diferenţă a sistemului politic este modalitatea de vot. În Statele Unite membrii Congresului sunt aleşi în circumscripţiile electorale, dar în multe ţări europene (cum ar fi România, Ucraina, Moldova) prin listele de partid. Președinții de partide decid cine și ce loc primește pe listă, și nu în conformitate cu meritele lor, ci în baza contribuţiilor financiare ale membrilor, lăsând loc corupției. Dar cel mai important, membrii legislativului nu poartă răspunderea faţă de alegători pentru acţiunile lor.
Un alt aspect al excepţionalismului american (un termen folosit pentru prima oară de către scriitorul francez Alexis de Tocqueville în lucrarea sa ”Democraţia în America”, în 1831) este mediul de afaceri unical, care îşi are rădăcinile în libertăţile individuale şi spiritul întreprinzător al oamenilor. În Statele Unite a-ți asuma riscul într-o afacere este o normă. Până la urmă, primii coloniști ai Lumii Noi (şi generaţiile care au urmat) au riscat totul când și-au părăsit ţara de origine, călătorind pe mare săptămâni întregi și începând viața de la zero. În Europa, timp de secole, a înființa o afacere era mai mult un privilegiu rezervat clasei superioare, iar licenţierea şi reglementarea este mult mai strictă decât în SUA.
Sistemul fiscal este un alt obstacol care împiedică europenii să obţină eficienţă. Taxa pe valoarea adăugată (TVA), în ciuda numelui său, nu adaugă de fapt nicio valoare, ea distruge business-ul şi spiritul antreprenorial. Pentru orice etapă a procesului de producere de bunuri, afacerile sunt impozitate – la cumpărarea echipamentului, materiei prime, pieselor sau utilizarea serviciilor. În medie, TVA-ul constituie aproximativ 20 la sută din costul bunurilor sau serviciilor. Un antreprenor din Europa plătește deja guvernului 20% pentru fiecare achiziţie făcută, înainte de a introduce noul produs pe piață. Şi este dureros să aud voci în Statele Unite că doresc să pună în aplicare sistemul TVA și în această ţară.
Permiteţi-mi să spun câteva cuvinte despre rolul Statelor Unite în lumea de astăzi. Nimeni nu a spus-o mai bine decât Lech Walesa, fostul preşedinte al Poloniei, cofondator al mişcării Solidarității, care a răsturnat regimul comunist din Polonia în 1989-1990 şi, în cele din urmă, a dat o lovitură fatală blocului sovietic.
Walesa a declarat în 2010 la un eveniment în Chicago: "Statele Unite sunt singura superputere, care conduce astăzi lumea. Din punct de vedere militar, nimeni nu are îndoieli în privinţa asta. SUA conduce, de asemenea, pe plan economic, dar este pe cale de a slăbi. Ele nu mai conduc din punct de vedere moral şi politic. Lumea nu are conducere. Statele Unite ale Americii au fost întotdeauna ultimul adăpost și ultima speranţă a celorlalte naţiuni. Era speranţa că, ori de câte ori ceva nu mergea bine, s-ar putea conta pe Statele Unite ale Americii. Astăzi, am pierdut acea speranţă" (5 februarie 2010, Lifesitenews.com).
Jumătate de an mai devreme, în 2009, acest simbol al anti-comunismului, împreună cu alți 21 de ex-președinti, prim-miniştri, miniştri din Europa Centrală şi de Est, a scris o scrisoare de şase pagini, administraţiei Obama rugând Statele Unite să nu renunțe la rolul de lider mondial şi să nu abandoneze relaţiile strategice cu cei mai fideli aliaţi ai Americii – ţările din Europa Centrală şi de Est. Acestea au fost cuvinte cu greutate, spuse de oameni ai căror libertăţi au fost oprimate de către imperiul răului, dar care au avut curajul şi înţelepciunea să se ridice împotriva lui, să-și apere drepturile și să conducă popoarele lor pentru a se eliberarea de tiranie. Din păcate, administraţia Statelor Unite nu și-a schimbat cursul de atunci şi vocile acestor lideri vor rămâne în istorie ca un avertisment pentru SUA, care a fost ignorat.
În loc de a-și consolida relaţiile cu aliaţii şi naţiunile prietene, SUA investeşte foarte mult în guvernele totalitare şi corupte. Să privim la topul celor 7 ţări care au primit ajutor de la SUA în 2009: Afganistan – 8.8 bil. dolari, Israel – 2.4 bil. dolari; Irak – 2.3 bil. dolari; Egipt – 1.8 bil. dolari; Pakistan – 1.8 bil. dolari; Sudan – 1.2 bil. dolari.; Cisiordania/Gaza – 1.0 bil. dolari. Cu excepţia Israel, care este aliatul Statelor Unite în Orientul Mijlociu şi împărtășește valorile democratice cu noi, investiţia în alte ţări nu este sustenabilă pe termen lung. Este ca și cum am turna apă într-o găleată găurită. Acum imaginaţi-vă care ar fi randamentul investiţiilor în cazul în care aceste sume de bani ar fi cheltuiţi în ţările prietene precum Macedonia, Ucraina, Republica Moldova sau Georgia, care încă mai luptă pentru a deveni pe deplin democratice.
Politica externă a Statelor Unite trebuie să-și schimbe priorităţile – îmbrăţişând acele naţiuni care au brațele deschise pentru Statele Unite, în loc să încerce timp de decenii să se împrietenească cu cei care doresc răul SUA. Cu toate acestea, neacordarea de miliarde de dolari regimurilor autoritare şi corupte, nu înseamnă că SUA nu ar trebui să lucreze cu societatea civilă a acelor ţări care doresc să trăiască în libertate. Mass-media independentă, în special în condițiile dezvoltării tehnologiilor ”social media”, este un instrument important pentru a câştiga inimile şi minţile oamenilor din ţările asuprite. Ceea ce Radio Europa Liberă şi Vocea Americii au însemnat pentru oamenii de la est de Cortina de Fier în timpul Războiului Rece, noua mass-media de astăzi ar trebui să însemne pentru oamenii din Iran, Arabia Saudită, Libia sau Egipt. Cu alte cuvinte, Statele Unite trebuie să investească banii cu înţelepciune, cu eficiență maximă.
Acestea fiind spuse, eu încă mai cred în Statele Unite de mâine. Această ţară care a devenit a doua mea casă are ceva ce nici o altă națiune nu are – o bază solidă, creată de oameni ca Thomas Jefferson şi George Washington. Părinţii-fondatori ai acestei naţiuni au pus în practică un sistem unic de drepturi și libertăţi individuale. Această structură este greu de demontat, deşi asistăm în ultimii ani la o eroziune a acesteia. Acest sistem este puternic datorită “verificărilor și balanţelor” (checks and balances) puse în aplicare de către Constituţia noastră. Indiferent de unde provin imigranţii – Marea Britanie sau China, Irlanda sau România, Ghana sau India – ei devin parte a sistemului, consolidat datorită celor care vin aici, care ca și mine şi familia mea, prețuiesc libertatea şi fac tot posibilul pentru a o apăra. Prin urmare, sistemul american ar putea să fie imperfect, dar este cel mai bun din lume şi politicienii americani nu ar trebui să caute în Europa sau în alte părți pentru a împrumuta alte modele.
Trebuie să spunem noii generaţii, care vine după noi, că ei trebuie să păstreze ţara libertăţii lăsate nouă de Fondatorii acestei naţiuni şi de generaţiile anterioare. Trebuie să utilizăm toate tribunele disponibile pentru asta. Sunt încrezut că Societatea Literară și de Dezbateri Jefferson şi alte grupuri similare vor fi în fruntea acestor activităţi.
