A venit la întâlnire cu conspecte. Cât vorbesc, îmi notează cuvintele, doar ca să le întoarcă împotriva mea un minut mai târziu.
– În ianuarie, mi-ai scris într-un mail…
Începe să-mi confrunte deciziile și se folosește de propriile mele scrisori. În 24 de luni, cred că e prima dată când mă ascultă cu adevărat. Și mă privește în ochi. Procente de creștere, cashflow, valoarea grantului, start-up, creatori de conținut, reclame. Dimineți în care nu vreau să părăsesc patul. Încerc să le număr pe toate în gând, când aflu că nu vrea să semneze cererea.
Sunt atât de epuizată, încât nu mai am forță să mă prefac puternică și rațională. Închid ochii și îmi las fruntea în palme. Sunt obosită să argumentez, cu toate acestea încerc să scot câteva cuvinte.
– Nu mai pot…
– Am discutat cu terapeutul meu despre tine. Mi-a zis să te las să pleci, dacă nu împărtășești valoarea mea, cea de dezvoltare.
Tresar. Perfect, șeful meu face terapie ca să mă manipuleze mai bine.
În ce limbă am vorbit, încât a tradus „oboseală” ca „lipsa dorinței de dezvoltare”? Oare dacă aș ști să pun starea mea în cifre, tabele, rapoarte financiare i-ar fi mai clar?
Își ia timp ca să enumere toate celelalte valori pe care nu le împărtășesc, toate contractele și clienții pe care nu am reușit să-i obțin, toate responsabilitățile pe care mi le-am asumat înainte. Le știu pe toate, dar nu-l întrerup.
Trece la soluții pe care le-a identificat timp de câteva zile, de când l-am anunțat despre intenția mea. Îmi propune o funcție nouă cu mai puțină responsabilitate, un concediu prelungit, renunțarea la cele mai solicitante colaborări. Le știu și pe astea, le-am gândit, analizat și refuzat deja în mintea mea mai devreme.
Dar nu se oprește aici. Acum căutăm vinovații. Pe rând, exclude din listă colegii, clienții, pe sine… Iau vina asupra mea. Eu nu am știut să-mi gestionez timpul, să deleg, să zic „nu”. Sunt gata să-mi asum orice vină doar ca să-și termine monologul. După aproape 2 ore de tortură mă lasă să plec. În ambele sensuri.
Cobor în biroul meu. Certificatul de grant, cu care am făcut poze acum câteva zile stă rezemat de perete, în fața mea e premiul pe care a luat-o colegul meu la o competiție de startup-uri, pe masă stau adunate documente și schițe, în telefon sunt apeluri nepreluate, mesaje cu „urgent”, „ASAP”, „aveam nevoie ieri”.
Tremur.
Deschid Telegramul, intru în chat-ul cu designera. „Poți să faci un anunț? Recrutăm înlocuire pentru mine. Explic mai târziu.”
***
Prima dată mi-am zis că nu mai pot când am început să primesc e-mail-uri în zilele mele libere. Apoi, când m-a certat un client timp de 20 de minute într-un apel video. Apoi, când mi-a venit migrena, și insomnia, și atacul de panică – cel mai original cadou pe care l-am primit de Revelion.
„Când simți că nu mai poți, mai poți puțin” – zic antrenorii de fitness, speakerii motivaționali de pe rețelele sociale și managerii setați pe rezultate. Această frază a educat sportivi de performanță și workaholici de cursă lungă, care „au mai putut puțin” până „n-au mai putut deloc”.
M-am obișnuit cu această frază atât de tare, încât mi-a devenit mantră. Mi-o ziceam în fiecare dimineață înainte să intru pe ușa biroului, o foloseam în loc de salut de fiecare dată când cineva mă întreba cum sunt, iar familia și cercul apropiat au început să simtă că nu mai fac față nici legăturilor sociale.
„Nu mai pot”-ul meu a ajuns într-o discuție cu șeful meu prea târziu, când am eșuat în toate încercările de a mă ajuta singură. Și l-a luat prin surprindere.
Povestea mea nu este unică și nici specială. O prietenă s-a autodiagnosticat cu depresie pentru că nu o mai bucura nimic. A ajuns la terapie abia după aproape jumătate de an și a simțit o eliberare când, pentru prima dată, și-a rostit un „am obosit” sincer și vulnerabil.
O colegă recunoaște că a încercat să discute epuizarea sa cu fostul manager, dar soluția lui a fost să-i scurteze pauzele sau chiar să renunțe la ele pentru că „avea multe de făcut”. După experiența asta, nu a mai adresat problema cu alți manageri, ci a ales să demisioneze instant.
Altcineva își mai dă o șansă în actualul rol, dar rostește tot mai des „nu mai pot” între prieteni și se întreabă dacă situația se mai poate îmbunătăți sau dacă nu cumva e cazul să-și îndrepte atenția spre alte oportunități.
În ultimii ani, tot mai mulți foști colegi, prieteni sau prieteni ai prietenilor mei au părăsit birourile managerilor lor pentru că s-au simțit obosiți, neînțeleși și judecați pentru deciziile luate. Unii consideră că au ajuns epuizați după schimbările din companie, restructurări, reduceri de personal sau plecarea din funcție a unui manager empatic. Deseori, aceste schimbări au adus mai multe responsabilități și mai puțină înțelegere din partea noului lider.
Mai multe persoane din cercul apropiat mi-au povestit că au ignorat stările de oboseală, iar apoi au început să simtă schimbări la nivelul corpului – probleme de digestie, migrene, insomnie, stări puternice de anxietate. Unul singur a apelat la un medic, restul „se tratau” cu energizante, analgezice, calmante sau cu un pahar de vin înainte de somn.
Un studiu desfășurat de American Institute of Public Opinion arată că până la 76% din persoanele angajate în câmpul muncii experimentează uneori simptomele arderii profesionale. Fenomenul de burnout costă economiei Statelor Unite 190 miliarde de dolari, cauza fiind absenteismul, scăderea productivității, costurile legate de asigurări medicale.
Nu am găsit o statistică similară pentru Republica Moldova, dar situația nu este mai optimistă. În 2023, un startup moldovenesc a lansat un test care identifica nivelul de burnout, analizând epuizarea, cinismul și ineficacitatea. În jur de 1200 persoane l-au trecut în primele trei săptămâni de la lansare și mai mult de jumătate au declarat că se simt epuizați emoțional o dată pe săptămână sau mai des, 54% au răspuns că la fel de des se simt obosiți încă de la începutul unei zile de lucru. În jur de 30% au obținut scor maxim de extenuare fizică și emoțională, dar și cinism, care influențează motivația și productivitate la job.
În prima zi de lansare a testului, platforma a fost atât de solicitată, încât site-ul a căzut. Îmi demonstrează încă o dată că avem nevoie de o confirmare că ceea ce simțim e chiar ardere profesională. Fără această validare vom continua să credem că suntem leneși și să căutăm o motivație externă ca să mergem „extra mile”.
***
De fiecare dată am ajuns la capătul puterilor pentru că am așteptat să mă salveze cineva. Că ceilalți, colegi, clienți, manager, vor simți starea mea după mesajele pasiv-agresive sau privirea plină de disperare. Altcineva, nu eu, va observa că duc prea mult și îmi va aprecia eforturile, dacă se poate.
Adevărul e că sănătatea mintală este printre puținele responsabilități care nu pot fi delegate. Arderea profesională e mai ușor de prevenit decât de tratat.
Să cauți soluții este mai eficient și mai eliberator decât să cauți vinovați. Iar managerul… ei bine, el nu e nici dușman, nici salvator, ci aliat, dacă fiecare dintre părțile interesate își asumă o discuție onestă. Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie.
Autoare: Doina Babcinschi
