Ambulanța parchează la 5 metri de la ușa grădiniței. De acolo ies în grabă doi medici în halate albe pătate la vârful buzunarelor. Medicii îi fac loc polițistului care, suflecându-și mânecile, scanează teritoriul din privire. Intră toți trei în grădinița în care locuiesc de 5 ani cu mama și cu cele 2 surori mai mari. După câteva minute, medicii ies pe ușă ducând o targă cu bare de metal în care se zbate trupul mamei, slab ca un pește cu un cârlig de fier în gât. Ambulanța venise s-o ia pe mama, și polițistul la fel.
Frica îmi anesteziază emoțiile, simt propriul puls bătând în urechi ca un topor care despică lemn, simt cum înăuntrul meu totul se contractă. Îmi privesc surorile care plâng. Mama strigă cu mâinile și picioarele imobilizate de fâșii din material gros. Strigă până strigătele ei ajung șoapte și doar mușchii feței se mai mișcă, apoi se înmoaie și ei de la sedativul injectat în trup.
„Mama s-a îmbolnăvit”, așa le răspundem celor din sat care ne întreabă ce se întâmplă. Așa ne răspundem între surori, în semn de fii atentă, când una din noi simțim cum mama pierde contactul cu realitatea: când începe a vorbi incoerent, când spune că mâncarea adusă de vecină e otrăvită, sau ține bucata de sticlă aproape de încheietura mâinii.
Așa răspundem noi, că schizofrenie nimeni nu ne-a explicat ce e. Nici dacă ne-ar fi explicat nu știu cât de mult ar fi înțeles o minte de copil. Știm doar că Schizofreniei nu-i place să audă că ți-e foame, sau frig, sau sete, sau cum podeaua scârțâie, sau cum respiri greu. Știm că fiecare cuvânt spus poate fi interpretat ca un complot împotriva ei, că ea țipă necontrolat și aruncă porțelan în pereți, sparge tâmple și îți amintește că nu trebuia să exiști. Pe lângă ea, trebuie să pășești atent, trebuie s-o privești doar cu coada ochiului, să înveți să-ți înăbuși cuvintele înainte să iasă afară, să nu pui prea multe întrebări, să le pui la momentul potrivit. Ca un detectiv pregătit oricând să perceapă orice schimbare de stare, mereu gata să anticipeze pericolul. Înveți să citești orice emoție, și-ți asumi responsabilitatea pentru ea. E vina ta. E vina ta că mama țipă. E vina ta că te-a lovit, că-i frig în casă, că n-avem ce mânca. E vina ta că ai ajuns aici, că râd copii de tine când te văd, răsucindu-și degetul arătător la tâmplă. E vina ta că mama s-a îmbolnăvit.
Mama plânge des și din senin, probabil când vocile din capul ei îi spun lucruri urâte. Vorbește mult cu ele, se ceartă până la 3 dimineața. Apoi ne trezește pe fiecare, ne așază lângă ea într-un cerc și ne mângâie părul zâmbind mândră, de parcă câștigase o luptă.
Când e bine, mama se trezește la 4 dimineața să meargă la muncă. Face cea mai bună supă de mazăre și legume. Muncește singură pentru toate. Vorbește blând și ferm, nu strigă. Când își revine dintr-o criză de câteva săptămâni, încearcă să se scuze. Își înfășoară mâinile în jurul trupului și se strânge în ungherul întunecos din bucătărie. Aproape că poți observa rușinea prin ea ridicându-se ca un fum, umplând bucătăria. Privirea ei sfredelește podeaua, pe care câteva săptămâni în urmă sora mai mare o ștersese de sânge după ce răspunse greșit la un exercițiu de matematică, stând în genunchi.
E 2022. În camera de vizitatori din spital, mama arată ca o fostă luptătoare într-un război, care abia așteaptă să se întoarcă acasă. Se mișcă lent, fiecare mișcare îi taie respirația și o lasă fără aer în plămâni. Renunță la plăcinta cu cartofi pe care încearcă să o scoată din pachetul cu mâncare și ne privește. Ochii se plimbă când spre sora mea mai mare, când spre mine. Apoi privirea îi îngheață și trece dincolo de noi. Din colțul ochilor printre riduri, curge ceva:
– Ana, iar te-ai frezat? mă întreabă.
– Jazgul, mama, Jazgul, o corectez.
Mama primește tratament cel puțin o dată pe an. Uneori, e internată în spitalul de psihiatrie din Ungheni, acolo unde își are reședința. Alteori, e transferată la Chișinău, dacă starea ei e gravă. În ambele spitale, e recunoscută ușor după numele de familie.
Mama revine acasă după două săptămâni de tratament în spital, într-un sat din Ungheni. Este satul părinților ei și satul în care a revenit după despărțirea de tata, singură cu trei copii mici și însărcinată cu al patrulea. După ce ne mutasem cu surorile la școala din oraș iar ea nu mai putea să stea în grădinița abandonată în care ne-a crescut, mama a cumpărat o căsuță albastră. Căsuța are o prispă pe care se așază să stea cu noi când venim la ea în sat și o grădină care să o țină ocupată la aer curat. Deși în ultimii ani, a tăiat vița de vie și a renunțat să mai pună ceva în pământ.
În vizitele din sat, discuțiile cu ea se rezumă la ce a făcut zilele trecute, de ce doarme pe jos, dacă a mâncat ceva și dacă nu i-e frig. Răspunde scurt sau tace, aranjându-și mecanic părul sub batista cu flori. Rupe o banană din sacoșa cu produse cu care am venit și mi-o întinde.
– Am mâncat bine înainte să vin, îi răspund.
Mama ține insistent banana în fața mea.
– Hai, ia și mănâncă, spune cu o voce blândă, ca o mama care încearcă să-și hrănească copilul de 3 ani.
Cedez. Mă privește mândră când o mănânc. Poate ăsta e unicul mod în care îmi poate arăta acum grijă.
Împreună cu sora promitem că vom veni mai des la ea în sat ca să-i aducem mâncare și haine curate de schimb. O vizităm însă peste câteva luni, când deja e internată din nou în spital.
La spital, mama își șterge colțurile buzelor cu degetul cel mare și cel arătător, se uită des pe geam și întreabă de vreme. Știu că vrea să iasă de aici.
– Când mă luați acasă? ne întreabă cu ochi de copil pedepsit.
– Vrei acasă, da? umple pauza lungă sora mea, neștiind cum să răspundă.
În holul spitalului, sora își ridică mâinile să o îmbrățișeze în semn de rămas bun, dar mama stă neclintită. Nu se ferește, dar nici nu îmbrățișează înapoi. Stă cu ochii pironiți în holul pustiu, cu ușile închise. Are buzele strânse și dinții încleștați atât de tare, încât ochii roșii și uscați parcă îi ies din orbite. Mama nu mai vrea să respire și încearcă să oprească oxigenul din a o mai ține în viață. Nu e prima încercare.
Îi scutur ușor trupul subțire ca niște rufe bătute în vânt. Se leagănă, dar nu renunță, face eforturi să-și păstreze echilibrul, buzele rămân strânse și pieptul rămâne nemișcat. Schimb o privire cu sora, ea îi scutură umărul drept și o strigă tot mai apăsat. Mama începe să tremure, în ea se duce o luptă între minte și trup. Mintea a renunțat la viață, iar trupul nu știe încă, trupul continuă să lupte, poate încercând să o convingă că mai are pentru ce.
Brusc, mama își descleștează dinții și lasă aerul să intre în pieptul care face gălăgie ca după un aproape înec. Sora medicală se apropie de noi și o apucă atent de ambii umeri. Îi răsucește trupul ca pe un burghiu în direcția opusă și dispare cu ea în holul tăcut și pustiu.
Sora mea se întoarce către ușa de lemn de unde vine un miros de haine ude stătute, își trage mâneca în jos să-și șteargă fața. Are părul ud lipit de obraji. În urma noastră, se aude cheia întorcându-se de prea multe ori. Simt vina, neputința, și ochii care se umplu, mă lupt să-i opresc cu pumnii strânși în buzunare.
Mi-e dor de mama, de mama cealaltă.
Autoare: Jazgul Orozov
