Tata și-a adunat toate lucrurile într-o singură geantă și a pus-o lângă ușă. Acesta era semnul pentru mine că trebuie să fiu gata. Tata pleacă. Mama nu avea nevoie de semne, ea știa că tata va pleca și îi aranja cu grijă lucrurile în geantă. Geanta tatei era una lungă, prăfuită și cu torți de ambele părți ale fermoarului. Îmi imaginam cum mă strecor și eu în ea, iar tată mă cară cu el prin lume.
Tărăgănam ieșirea în speranța că vom întârzia și el va rămâne cu noi. Autobuzul cu destinația Cehia pornea mereu din același loc, pe care am ajuns să îl consider blestemat: hotelul Chișinău, locul cu statuia. Pe drum părinții mă luau de mână, numărau „unu, doi, trei” și mă ridicau suuus în aer. Așa reușeam să țin pasul cu ei și mă simțeam mare. În zilele când tata pleca nu erau ambuteiaje, nici ambulanțele nu ne ieșeau în cale, nu uitam nimic acasă și nu ne întorceam niciodată din drum. Nimic nu ne împiedica să ajungem cu jumătate de oră mai devreme. Ne alăturam oamenilor mulți și așteptam în liniște. Aveam șapte ani și urma să merg curând în clasa întâi, iar mama era însărcinată cu fratele meu mai mic.
Am ajuns la statuie. Tata își pune geanta jos și își aprinde țigara. Face pași în cercuri și nimeni nu vorbește, simțim că se apropie. În scurt timp, îl aud că vine. Animalul pătrat de fier, scârțâind, se oprește în fața noastră, iar mirosul de combustibil îmi pișcă nasul. Autobuzul Moldova – Cehia a venit să-l ia pe tatăl meu în depărtări. Tata pare trist, ceilalți pasageri sunt triști. Chiar și șoferul pare trist, oare va lipsi și el mult timp de acasă? Mama mă trage la pieptul ei și mă ferește de roata care era cât mine de înaltă. Autobuzul își deschide burta și își așteaptă pasagerii. Nu e sătul până nu e plin vârf. Nu are nevoie de copii ca mine, se hrănește doar cu părinți. Tata dă ochii cu noi, semn că e timpul. Se apropie de mama, el îi pune mâna atent pe burtă și îi șterge lacrimile. O îmbrățișează și îi spune să aibă grijă de școlărița familiei. Apoi încearcă să-și ia rămas bun de la mine. Eu mă ascund după mama și mă tem. Autobuzul e un lup rău, iar eu aud cum îi ghiorăie mațele și îi scrâșnesc dinții. El îl va mânca foarte curând pe tatăl meu și îl va duce departe de noi. Tata se așază în genunchi, mă ia în brațe și îmi aranjează cosițele. „Laurișca, tata vine repede acasă. Tu să ai grijă de mama și de frățiorul tău. El încă e în burtică, dar eu o să vin înainte ca el să se nască. Atunci vom fi toți patru.”
Tata își ia geanta și se îndreaptă spre fiara zgomotoasă. Pășește atent pe scări, ne face cu mâna și nu se mai uită în urmă. Lacrimi îmi curg deja șiroaie și mama mă liniștește. Tata a dispărut în întunericul autobuzului, iar eu mă rup din mâinile mamei ca să încerc să-l găsesc. Fug de-a lungul autobuzului prea înalt și văd de departe mâna tatei pe fereastră. Întind și eu mâna sus, să ating geamul, dar n-ajung. Cum să îl scot pe tata din burta lupului? Văd roțile flămânde cum se rotesc și tata e deja departe. Acum am rămas trei.
În drum spre casă, o țin pe mama de mână și număr „unu, doi, trei”. Sar ca să zbor și cad. Mama mă ridică de jos și mergem acasă împreună. Nu am auzit mult timp de tata. Într-o seara mama mi-a zis înainte de culcare să-i scriem un mesaj, dar să fie scurt. Literele sunt scumpe. „Nb ti ml.” Șase litere, prescurtarea mesajului nostru: „noapte bună, te iubim, mimi și Laurișca.” Pe zi ce trece burta mamei crește, iar ea îmi dă voie să pun capul pe ea ca să ascult cum bate inima fratelui meu. Se aude ca un ceas.
Când burta mamei era mare-mare cât o gogoașă, tata s-a întors acasă. A bătut la ușă, iar eu i-am deschis și i-am sărit în brațe. A pus geanta, care părea mai grea decât la plecare, la intrare și ne-am îmbrățișat toți patru. Eram înghesuită între brațele părinților mei, dar era așa de bine. Casa nu a mai fost atât de plină de mult timp. Tata a scos din geanta plină cadouri – propriul meu magazin și primul meu calculator de jucărie, dar cadourile nu mă interesau. Surpriza mea era tata. Îl priveam atent și lung. Era ars de soare, de parcă a stat foarte mult la mare. Nu cred că a fost în vacanță, că era să ne ia și pe noi. Tata era obosit, dar fericit.
În prima noapte, eram atât de entuziasmată că nu puteam adormi. Tata mi-a citit povestea, dar mă întorc în camera părinților din nou să verific că e încă acolo și nu a fost un vis. Deschid ușa, văd așternute pe covor multe bancnote de toate culorile: portocalii, verzi, albastre. Tata le sorta și le număra rând pe rând. Mâinile sale, la fel arse de soare, păreau atât de aspre în comparație cu hârtiile fragile din mână. Unghiile aveau pete negre, iar palmele – urme de răni. Adună atent bancnotele în grămăjoare. După ce termină de construit turnulețele din hârtii, mai număra o dată. Părea că se uită în jur dacă nu a scăpat vreo bancnotă pe sub canapea sau poate a pierdut vreuna, dar nu. Tata a rămas zbuciumat, dar mama m-a dus înapoi la culcare. Când m-a pus în pat, o întreb: „mâine iar mergem la locul cu statuia?”, iar ea îmi spune: „nu, Laurișca, tata nu o să mai plece de lângă noi niciodată. Nu ne mai despărțim.”
Toți banii făcuți vreodată de părinții mei au fost investiți în educația mea ca să pot eu, la rândul meu, să plec la o universitate peste hotare. Provocările prin care au trecut părinții mei când erau tineri i-au făcut să creadă că lumea de acasă e rea și că trebuie să plec într-o altă țară, unde voi fi apreciată după merit. Am 18 ani și stau la ușa unde a stat tatăl meu. De data asta cu patru valize. Plec în Germania la o universitate bine cotată, dar despărțirea tot are un gust amar. Mi-am luat rămas-bun de la mama și fratele meu, iar cel care m-a condus la microbuz a fost tatăl meu. Înainte ca să vină lupul, tata fumează din nou în cercuri. Când îl auzim că vine, pregătim valizele și se așterne liniștea între noi. Peste aproape douăzeci de ani, nimic nu s-a schimbat. Tata a plecat pentru a-mi asigura o copilărie liniștită, iar eu plec acum pentru a asigura pensia și o bătrânețe cu mai puține griji părinților mei.
Lupul nu așteaptă și e nemilos. De data asta nu are nevoie de tata, ci doar de mine. Ne cuprindem strâns și acum înțeleg de ce tata nu se uita în urmă. E prea dificil să pleci. Lacrimi mi se preling pe obraji și îmi încețoșează vederea, exact ca altă dată. Roțile flămânde încep să se rotească și ușa se închide. De data asta eu plec și tata rămâne. Am rupt promisiunea.
Autoare: Laura Catarău
