Diana Mihuță face parte din echipa Cărturești, partenerul concursului de eseuri personale Subiectiv, organizat de Moldova.org. Am rugat-o pe Diana să ne povestească despre relația ei cu poveștile.
Tata obișnuia să mă ia cu el serile când mergea la film la bunicul Ion. Le priveam la un televizor mic, bulbucat, a cărui antenă semăna cu un pumn de furculițe înfipte într-un capac de aluminiu. Înainte să înceapă filmul, tata urca pe scară să potrivească antena, să mai curețe imaginea în alb negru de purici.
La bunicul Ion mai venea uneori moș Dumitru – fratele tatălui, moș Colea – fratele bunelului, Mihail – finul bunicului și încă alții. Așa că în cămăruța mică stăteam deseori cam înghesuiți.
Tata scotea un ulcior cu vin din beci și până începea filmul stăteau la minciuni. Sau povești, cum le-am numi astăzi. Amintiri, glume, bancuri, bârfe, se amestecau toate într-un performance colectiv, al cărui scop era să trezească cele mai zgomotoase râsete.
Îmi plăceau mult aceste seri de glume, dar niciodată n-am știut să spun un banc. Mi-am imaginat întotdeauna că într-o zi o să știu să le povestesc.
Eram prințesa mahalei când ne jucam de-a indienii. În program era neapărat un moment unde eu cântam și dansam. Habar n-am ce, probabil mormăiam motive din filmele de la cinematograful din sat. Eram vedetă și mă simțeam ca atare până a apărut sora mea mai mică. Am împlinit șapte ani. Aici copilăria fără griji s-a cam topit și eu încetișor am început să caut mai mult unghere liniștite unde puteam citi, dar mai ales unde surioara nu mă găsea.
Am crescut. Timpul a șters din memorie chipurile vecinilor, bunicul, bunica și unchiul s-au dus în alte lumi, împreună cu poveștile lor, iar eu am plecat din sat, să nu mă mai întorc. M-am agățat de studii, apoi de fiecare muncă ce-mi putea oferi un trai departe de sat. Nu mă gândeam să aleg o muncă pe plac, era suficient să pot face tot ce se cerea de la mine ca să-mi merit salariul.
Firește că ignoram orice semnal de la corpul meu că nu, nu asta e ceea cu ce mi-ar plăcea să umplu fiecare zi. Pentru că nu aveam habar că și corpul meu poate să-și dorească ceva.
Așa că treceam din job în job cam la fiecare doi ani și un pic. Oboseala o percepeam doar fizic, iar atunci când se întâmpla să încep a plânge pur și simplu mergând pe drum, mi se părea că sunt o alintătură. Voința era ceva de prin cărți și eu puteam salva aparențele doar prin zâmbet larg și poveștile cu care atrăgeam oameni.
Scriam istorii despre mine, oamenii din satul meu, intâmplări cu mai mult sau mai puțin haz. Diana Guja îmi dădea spațiu la ea pe blog.
Tot ea m-a încurajat să ajung la Moldova.org pentru un proiect de reportaje. Și aici mi-a fost mai bine. N-am încetat să mă simt mediocră, dar măcar simțeam că munca mea are sens. Am învățat să exprim gânduri clare, să renunț la frazele cu înflorituri, să-mi scriu textele cu încredere. În același timp, mă simțeam tot timpul sub presiune. Momentul critic era de fiecare dată când trebuia să public un text. Colegele îmi spuneau tot timpul că mă implic emoțional prea mult, dar nu reușeam să mă distanțez de personaje și subiecte. Și, ca-n povestea cu gogoașa, am plecat și de la ei.
La Cărturești am ajuns printr-un concurs de împrejurări. Am avut noroc să fac parte din prima echipă de librari. N-o să mint dacă o să spun că era cea mai faină echipă. Aici am găsit acel soi de libertate când suntem mai degrabă încurajați să facem lucruri, decât îndreptați spre o anumită conduită. Aici abilitățile mele de povestitoare sunt testate în fiecare zi. Dar și aici mi-au trebuit ani buni să fac pace cu latura mea de povestașă.
Când laud o carte, îmi dau libertatea să fiu în emoția personajului. În capul meu se derulează o poveste cu negustori de orientul antic sau o zi de târg în spiritul lui Ion Creangă.
Știu să vând povești despre cărțile din librărie și încă trăiesc noutatea emoției, mai ales când oamenii se întorc să-mi spună că alegerea lecturilor a fost perfectă. Cineva mi-a zis zilele trecute: „how can we rate you?”
Probabil, într-o altă viață, m-aș fi dus la actorie, mi-aș fi legat viața de scenă. Dar am trăit prea mult cu ideea că poveștile nu te hrănesc, ele sunt un soi de distracție atunci când te afli printre ai tăi.
În librărie, poveștile fac parte din scenariul meu și de fiecare dată când recomand o carte, un scriitor, un eveniment, uit definitiv cum arăt sau dacă sunt obosită. Uit și mă las dusă fix în miezul târgului, unde trebuie neapărat să fiu auzită.
Iar atunci când se închid porțile librăriei, pot să mă duc acasă liniștită și să nu-mi doresc să vorbesc zile întregi. Să-mi încarc bateriile pentru următoarea zi de muncă. Pentru că niciodată nu știu cine va păși pragul și despre ce carte vom mai vorbi. Și cum se va transforma discursul meu.
Sunt patru ani și încă nu vreau să plec. Îmi dau voie să cred că în librărie mi-am regăsit o parte pierdută în fragedă copilărie. Și că aici oamenii au o altă aură, îmi dau libertatea să fiu așa cum vreau, fie că aranjăm cărți, ștergem praf sau ne povestim câte în lună și stele.
Autoare: Diana Mihuță
