Când te-au adus de la maternitate în coconul tău de culoare albastră, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă bag sub pat și să le spun părinților să te ducă înapoi la spital. Aveam aproape 10 ani și urma să fiu soră mai mare. La consiliul familiei, mie mi-a fost oferită onoarea de a-ți pune un nume și eu am ales: Bogdan. Nu le-am spus niciodată părinților că ăsta era numele meu preferat de băiat, doar pentru că îmi plăcea de colegul meu de bancă cu același nume. Așa a fost să fie că tuturor le-a plăcut, iar tu ai ajuns acasă cu un nume deja desemnat de mine, reușită pe care mi-o asumam pe deplin.
Atunci când mi-a spus mama că eu m-am ascuns sub pat în prima ta zi acasă, nu îmi venea să cred. Doar eu eram cea care scria în toate compunerile de la școală că nu am un frate sau o soră, dar cu siguranță aș vrea să am. Tot le repetam vehement părinților că eu aștept venirea ta și eu sunt gata. Iată că nu am fost. O parte din mine nu era pregătită în acea zi și până și astăzi mă întorc în rolul fetiței cuibărite sub pătucul copilăriei noastre, care a simțit primele semne ale furtunii. Tu nu erai ca toți frații și tu nu erai ceea despre ce am scris eu în compuneri.
Din cauza faptului că erai băiat, ne puneam speranța că tu „pur și simplu” vei începe să vorbești mai târziu. Tatăl nostru a spus primele lui cuvinte la patru ani. Noi credeam că avem timp și că ne bucurăm de momentele liniștite, înainte ca să trebuiască să răspundem la cele mai năstrușnice întrebări pe care o să ni le adresezi. Dar nu a fost așa. Eu am aflat despre diagnosticul tău de pe o foaie de hârtie îngălbenită de la policlinică, care un pic se evidenția în mormanul de hârtii din salon și m-a făcut curioasă. Am dat să înțeleg ce scrie la concluzie și am văzut un scris mâzgălit de doctorul(a) de familie, pe care a trebuit să îl descifrez literă cu literă. Rezultatul puzzle-ului a fost spectru-autism. Furtuna a început, iar noi am așteptat prea mult și ea era prea aproape.
Părinții nu mi-au spus niciodată direct detalii despre dizabilitatea ta, dar mi-au confirmat că vei avea nevoie de mai multă atenție și dedicație din partea lor. Totuși, eu știam că nimic nu va mai fi la fel în familia noastră. Autismul e un spectru. Tu nu ești copilul geniu, care deja știe opt limbi și care are probleme de interacțiune socială. Tu ești la celălalt capăt. Tu nu vorbești deloc și ai o dezvoltare întârziată. Tu vei împlini în octombrie 12 ani și eu încă nu știu cum sună vocea ta. Ai scos câteva silabe, când erai mic, dar eu le-am uitat. Acum vreau să sap adânc în amintirile mele ca să le găsesc, dar nu pot. Ele sunt prea departe sau nici nu au existat. Poate sunt doar în imaginația mea. Acele silabe erau atunci atât de neînsemnate, pentru că noi credeam că vor urma mult mai multe. Acum aș vrea să le fi înregistrat și să le fi pus pe repeat, ca un cântec preferat, sau să fi creat propoziții cu ele, ca să știu cum ar fi sunat „Le-lea, te iu-besc” cu vocea ta.
Hârtia galbenă de la policlinică m-a prins într-o perioadă total nepotrivită, cea a adolescenței. Când eram întrebată despre tine de prietenii mei, le spuneam că încă nu te-ai dus la școală, fiindcă mai așteptăm un an. Să ai exact 7, să te bucuri de „grădiniță”. Inventam diferite povești despre tine, ca să nu trebuiască să spun adevărul. Tu nu mergeai la aceeași școală cu mine, pentru că avem alta mai aproape de casă și ție îți place mai mult acolo. Toată povestea se termina, atunci când deschideam ușa către cele două camere ale noastre de cămin, care erau prea mici pentru energia ta. Ticurile tale lăsaseră pată pe fiecare perete și fiecare colț de covor. Mă sufocam.
La un moment dat, începusem să nu te mai suport. Tu distrugeai toate visurile și toate compunerile mele de când eram copil. Experiența de a avea grijă de tine m-a făcut să mă gândesc că niciodată nu voi vrea să am copii, dacă există măcar o mică probabilitate să trebuiască să trec prin această durere din nou. Eu nu te înțelegeam. Nu până într-o zi de toamnă. Eram în troleibuzul 10, în paltonul meu preferat, cu căștile în urechi și am înțeles simplul fapt că eu am gânduri. Dar tu? Tu nu ai gânduri ca mine, filozofând despre piesa asta din căști. Sau poate tu, de fapt, ai? Ce fel de gânduri sunt ele? Ai o limbă a ta? Ce fel de vise ai? Cum arată lumea ta? Iar în acea zi am ales să cred că în lumea ta nu e nevoie de gânduri sau de cuvinte. Ea e plină de acceptare, empatie și dragoste, pe care eu abia învățam să o văd. Tu comunici altfel și eu vreau să fiu acolo, să te înțeleg, iar atunci când tu vei fi gata să faci pasul spre lumea „noastră”, ea să fie blândă cu tine. Atunci am ales. Am decis că eu vreau să fac lumea aceasta mai bună, pentru ca tu să fii mândru de mine atunci când o vei descoperi. Să nu mai vezi fețe încruntate în transportul public, care se uită în secret la tine. Să nu dai de medici care te văd doar ca o mașinărie de câștigat bani și fac terapie cu ușile închise cu tine. Să te simți înțeles și rolul tău în societate să fie apreciat. Tu meriți mai mult. Cum aș putea eu vreodată să fac asta? Unicul lucru care mi-a venit în gând este să scriu despre tine. Să spun cuvintele pe care tu nu le poți spune. Deși mă tot macină faptul că eu am darul cuvântului și tu nu, sunt sigură că tu ai vrea ca eu să îl folosesc cu înțelepciune.
Am scris mult despre tine. Am așternut cuvinte pe foi, în speranța ca ele să treacă pe buzele tale. Voi mai scrie, așteptând primele tale cuvinte, primele tale silabe. Prima dată când voi auzi vocea ta. „Le- lea, te iu-besc.”
Text de Laura Catărău
