Deschid ochii. Printre crengile înmugurite ale copacilor zăresc o pată de apă străvezie. Mă uit îndelung la apa asta jucăușă și încremenesc. Oare acest ochi de apă cristalină e Prutul? Nu-mi vine să cred că eu, un mic hoinar al pădurii de luncă, am ajuns la capătul lumii…
Din primii ani de școală știu că între Republica Moldova, noua mea patrie, și România, un ținut imaginar, curge un râu. Despre Prut am auzit în anii de grădiniță, pe vremea primei mele patrii, dar abia acum îl văd și sunt atât de aproape de el. Mă uit iar și iar la apa jucăușă. Închipuirea că aici e marginea hăului mi se trage din vremurile cravatelor pionierești, când toate drumurile duceau la Răsărit. Oare e adevărat că dincolo de sârma ghimpată este România, supranumită Țara-mamă a noii mele patrii?
Mă aburc mai sus, tot mai sus. Crengile încep să trosnească sub greutatea corpului meu firav. Frica mă copleșește, dar setea de necunoscut mă înaripează. Mă înalț cu grijă, nu cumva să mă audă oamenii înarmați care ne păzesc patria, patrulând zi și noapte de-a lungul sârmei ghimpate.
Înlemnesc în vârful copacului și inspir adânc aerul proaspăt de pădure. Prutul iese tot mai mult la iveală printre ramurile copacilor și se vede ca în palmă. Mă uit îndelung la acea apă tremurândă. Mă uit cu sete, ca și cum aș vedea oglinda asta de apă cristalină pentru ultima oară.
Încerc să adulmec curenții Prutului și îmi fixez ochii pe celălalt mal, lin și mai înverzit. Îmi ridic privirea pe bolta cerească. E înnorat. Un stol de păsări zboară peste sârma ghimpată. Vreau să fiu pasăre, să văd și eu ce este dincolo. Cobor până la ultima creangă. Sar în verdeața încâlcită de lângă sârma ghimpată.
Deschid ochii. Sub picioare simt pământul patriei. Sunt într-un hățiș spinos. Granița e la un pas de mine. Mă strecor printre ghimpii sârmelor. De Prut mă desparte un singur drum și o fâșie de copaci viguroși. Încerc să traversez cărarea bătătorită de grăniceri și drumul presărat cu nisip de alături. Pășesc mai mult zburând, aproape ca o pasăre. Ajung la malul abrupt, mușcat de apele Prutului, și îmi amintesc de acea margine de hău. Cobor la curenții jucăuși și îmi afund palmele în apa cristalină și rece ca gheața. Duc la gură căușul palmelor și beau. Moleculă cu moleculă, Prutul îmi umple ființa.
Din depărtare se aud zgomote. Sunt pași cadențați. Mi se taie respirația. Dacă vin după mine?… Mă tupilez printre curpeni și mă încearcă sentimente ciudate. Vreau să mă prefac în plantă. Pământul îmi fuge de sub picioare, mă simt pierdut. Țevile puștilor automate se ivesc printre mărăcini, după sârma ghimpată. Se mișcă prin fața mea, de-a lungul cărării bătătorite, ca niște cobre dansânde. Câinele-lup își urmează calm stăpânii, de parcă în jur nu ar fi semne de viață. Grănicerii dispar. Respir ușurat. Se face liniște.
***
Se întâmplă în timpul vieții mele. Ultimul gard de sârmă ghimpată din Europa este demontat. Numai în pădure rămâne de neatins, dar timpul își spune cuvântul. Sârma ghimpată e putredă și se rărește. Cu gândul la curajul micului hoinar al pădurii de luncă de cândva, îmi iau inima în dinți și mă strecor printre ghimpii sârmelor. Vreau să fotografiez Prutul, să beau apă cristalină.
«Ложись! Стрелять буду!» (La pământ! Te împușc!) Deschid ochii. Văd câteva furnici care mișună pe malul Prutului, printre frunzele uscate. Vreau să fiu furnică, să mă ascund printre ierburi și să dispar din calea acestor oameni care mă amenință cu armele. Sunt la doi pași de Prut, cu fața la pământ și cu palmele sub mine, pe covorul de ierburi și frunze uscate. Țevile puștilor automate sunt îndreptate spre mine. Grănicerii îmi ordonă amenințător să mă ridic. Sunt doi compatrioți în floarea vârstei, cam instabili emoțional după felul cum reacționează. Unul își îndreaptă țeava armei spre sârma ghimpată. Înțeleg că aceea este direcția unde voi fi escortat. Mă ridic și pășesc tremurând, ca pe un câmp minat. Grănicerii mă urmează cu vigilență. Le vorbesc ceva, dar cuvintele mele se izbesc de tăcerea lor. Sunt un criminal… Ne oprim lângă sârma ghimpată. Scurta evadare din țarc se încheie subit. Așteptăm Oazicul.
„Uăi, Ionel, tu ești?!”, mă întreabă șoferul mașinii de teren, grănicer și el. Fostul meu coleg de școală pufnește în râs. „Grănicerii dispar! Va fi poliție de frontieră. Reformă! Peste două zile poți veni liber la Prut…”, îmi spune relaxat fostul coleg de școală. Cei doi grăniceri înarmați îngaimă câteva cuvinte în limba noastră și hohotesc înăbușit.
Oare eu sunt ultima jertfă a sârmei ghimpate? Dacă mă ciuruiau, ucigașii mei, foști grăniceri-eroi, se vor numi în câteva zile polițiști de frontieră. Și-au riscat propria viață în numele hotarului cu sârmă ghimpată de pe Prut. Vor spune că așa erau timpurile.
***
Epoca sârmei ghimpate dispare. E timpul să fac un pas important. Vreau să șterg rănile pe care mi le-a lăsat sârma ghimpată. Contopirea cu Țara-mamă e leacul tămăduitor.
Sunt la poalele unui munte pe care scrie „cetățenie”. În fața mulțimii care vrea să facă „ordine în documente”, femeia de la oficiu se comportă ca un grănicer înarmat. Sunt răvășit. Știu că voi bate multe drumuri până voi întrezări lumina de la capătul tunelului. Labirinturile încâlcite pe care le străbat îmi amintesc de gardul cu sârmă ghimpată. Reușesc, iar în urmă rămân aproape cinci ani de zbucium. Capătul lumii nu este la Prut.
Prima dată răsfoiesc pașaportul românesc. Mă uit la niște hârtii cu ochii micului hoinar al pădurii de luncă de cândva. Închid ochii. Aud apa ceea jucăușă.
Deschid ochii. Sunt pe malul stâng al Prutului, în fața unei vămi. E una proaspăt renovată.
Autor: Ion Urușciuc
