Ultima oară ne-am vorbit cu mama pe Messenger timp de 14 minute. Ne-am spus unul altuia că ne iubim. Mama, ca de obicei, insista că ea mă iubește mai tare. Eu, drept răspuns, împing o glumă expirată – „mama, abia aștept să facem testul ADN. Încă nu m-ai convins că ești mama mea adevărată”.
În cei 10 ani pe care i-am trăit în Canada ne-am văzut mai mult și mai des sub formă de pixeli pe platformele lui Zuckerberg, decât în realitate. Cu timpul discuțiile noastre au început a căpăta o structură de ritual, cu o ordine nescrisă, dar respectată de ambii: ce mai fac copiii, cât de frig e în Canada, ce reparații mai necesită Mazda noastră din 2008, cum se simte mama, cum crește sau descrește glicemia, câte lemne mai trebuie de cumpărat pentru iarnă, câte femei prin sat încă îl mai susțin pe Șor și se războiesc cu maică-mea pentru că ea a votat cu „gheii lu’ maiosando din PAS”… Iar dacă întindeam bine vorba puteam încheia cu un șir de lacrimi de dor, care deveneau suspine, și cu o semi șoaptă: „te iubesc tare tare și te rog să fii sănătoasă”. Iar eu mă întorceam la răscolit prin gunoiul informațional al știrilor politice moldovenești, iar mama în singurătate își pornea radio Noroc sau vreun buletin la Jurnal TV.
Destul de des conversațiile se terminau și cu „hai mai repede, mama, trebuie să fug. Hai mama, trebuie să plec. Mama, eu azi filmez. Eu revin la tine după asta, OK?”.
***
Cu vreo șapte ani în urmă i-am dedicat mamei un mesaj pe Lumina. Acolo, în trei minute de video, mi-am amintit de o serie de exemple prin care mama a demonstrat că nu e om, ci boț de iubire fără margini. Am fost un norocos să simt asta de multe ori în viață. Uneori chiar mă trăgea să o învinuiesc pentru asta. Prea necondiționat, prea permisiv, mama. Poate dacă erai mai categorică și rece cu mine, deveneam un cetățean mai rezilient și independent.
Când mă pierdeam în căutări existențiale prin tramvaiuri nemțești în 2009, gândul la mama topea zăpada de afară și mă ducea spre diminețile de pe Drumul Schinoasei cu ceai, pâine cu magiun și „Andrieșu! Andrieșu, grăbește-te la școală!”.
Când într-o vară am împrumutat bani ca să merg în state cu Work&Travel și m-am întors în Moldova cu coada între picioare, mama știți ce a făcut? O masă mare de „welcome back home, fiu rătăcitor, ce ești”. Zeci de prieteni, cântece la chitară și mâncare cât pentru o nuntă. Ce știam eu atunci despre dragoste? Ce știu acum? Simt că pot fi doar un observator cu gura căscată la magnitudinea acestei iubiri pe care mi-a dat-o mama.
Ani de zile am fost „fata mamei”.
Pe Instagram așa am și rămas
Uneori inspirația și curajul mă ajutau să fac câte un spectacol de comedie la Chișinău. Mama a fost la toate. După câteva tentative de a obține o critică mai constructivă sau încercând să aflu ce puncte slabe a remarcat la mine mă alegeam cu un permanent „Andrieșu, totul a fost atât de frumos! Numai să nu spui prostii de pe scenă”.
***
În ultimii zece ani de trai în Canada veneam aproape în fiecare vară în Moldova.
Iar anul ăsta planificam să vin pe… mai mult timp decât un sezon.
Pe 28 iunie seara am aterizat la Chișinău, iar pe 29 m-am pornit la Orhei să o vizitez pe mama la spitalul raional. Așa cum diabetul îi dădea târcoale de mai mulți ani, ea a suferit o criză și a fost nevoie de internare.
Când am aflat că mama e la spital încă eram la Montreal și ticseam 10 ani de trai în diasporă în cinci genți împreună cu fetele mai mari, Eva și Sonia. Îmi tot șopteam printre lacrimi că există atâta iubire, iubire fără margini, care niciodată nu dispare. Asta mă consola și îmi dădea speranța că o voi revedea pe mama în curând, ea se va face bine și noi iar vom pleca să vizităm vreun Berlin sau Varșovia pentru ca tot internetul moldovenesc să afle ce fecior exemplar are maică-mea.
La spital, în drum spre terapie intensivă, m-a întâlnit un medic care m-a recunoscut și mi-a mulțumit pentru ceea ce fac la Lumina, Internetu’ Grăiește. A fost atât de cald cu mine și blând, încât o parte din mine a anticipat că urmează o furtună. Îmi pare rău că am o memorie slabă la nume de oameni, i-aș mulțumi. Interacțiunea cu el m-a pregătit emoțional pentru ceea ce a urmat. El, medicul, deja știa.
În scurt timp s-a deschis ușa secției și un doctor a venit spre noi. Eram împreună cu frate-meu, Vitalic, care s-a mutat de câteva zile în sat și o vizita pe mama la spital.
– Bună ziua.
– Bună ziua.
– Sunteți feciorii doamnei Maria?
– Da.
– Uitați-vă… Îmi pare rău, dar acum două ore ea a suferit încă o criză diabetică, noi am încercat să o salvăm, dar din păcate… inima ei s-a oprit.
Inima ei s-a oprit. Ce clopot uriaș se ascunde în fraza asta.
Și eu, și frate-meu, și domnul doctor – noi toți suntem convinși că nu, nu mama mea a murit, dar INIMA ei s-a oprit. Mama mea a decis ceva? Inima ei avea o voință, un plan, o foaie de parcurs? Give me a break. Inima ei s-a oprit. Unde mai e loc aici de liber arbitru, stimați filozofi ai modernității?
Cu toate astea, în mine imediat a început jocul de-a cine-i vinovat. Simboluri și metafore nu erau suficiente pentru a-mi răspunde la întrebări. De ce acum? Acum când eu am decis să mă întorc? De ce așa și nu ne-am văzut?
Dacă Magda creează un nou desen sau Noah dansează pe melodii de RHCP, eu cui trimit aceste poze și video? Mama nu mai este, îmi tot repet. Dar ce înseamnă „nu mai este”, când amintirile cu ea sunt mai vii ca niciodată?
Eu trec cu mașina prin Orhei și mă uit în stânga spre Seliște, dar mama acolo nu-i. Eu citesc prognoza meteo și anunțul de cod portocaliu de vânt și ploi. Îmi amintesc de mama, vreau să o sun, dar mama nu-i. Mama a murit.
Eu plec în vacanță pe câteva zile și vreau să o anunț pe mama că s-ar putea să am un semnal mai prost și o sun când revin, dar mama n-o să-mi răspundă.
După sentimentul de vină a unui migrant care a lăsat-o pe mama în singurătate, a venit furia. Trebuie de plătit bani pentru ca un domn necunoscut să îngâne un text fără nicio valoare, iar femei necunoscute din sat să cânte și ele grăbit versuri fără mare intonație sau talent. Zeci de mii de lei pentru ca tu să nu scapi deloc de suferință. Cât l-ar fi costat pe părintele Victor să-mi vorbească un 30 de minute despre cum eu încă muuuult timp voi rămâne încătușat? De ce nu avem un ritual prin care să îmbrățișăm impermanența, să acceptăm schimbările traumatice din viață?
„Dacă nu cumpărați icoana asta, să știți că părintele nu o să vrea să țină slujba. Așa-i primit.” Ce consolare am eu în acest OrheiLand al tradițiilor oarbe și fără rost? Ce înseamnă „aplecați capurile, amuș o să intre părintele Victor”?
Colaci, mese, cântări, pentru cine? Mama mea nu este și niciodată nu a fost un corp neînsuflețit. Eu fără niciun clopot sau cruce pot să-i vorbesc, să-i mulțumesc, să o sărut. Mă crede acum cineva?
***
Mama nu mai este. Mama a murit. Câteva săptămâni după moartea mamei mă trezeam cu un singur gând în cap: mama nu mai este. Mama a murit.
De obicei eu sunt cel care îmi setează alarma la ora la care vreau să mă trezesc. Acum însă mă trezea o alarmă pe care eu n-am setat-o niciodată. O auzeam doar eu, suna ferm, suna în cap fără oprire, fără niciun buton de snooze. Era o palmă care mă izbea irevocabil de realitate.
Zilele puteau fi ușor de suportat. Cafeaua, țigara, noul album de la Arctic Monkeys – astea erau primele medicamente pe care mi le-am administrat.
După aia copiii îmi alungau tristețea. Atunci când timp de 40 de minute cauți prin casă mâna lui CatBoy din PJ Masks, dar găsești numai mat-peremat în cel puțin trei limbi, nu ai timp de ochi umezi. O misiune aproape imposibilă de a căuta prin casă fragmente de jucării împletite în praf și păr s-a dovedit a fi cu efect terapeutic.
Seara și noaptea erau pentru disociere și alterare. Uitam de întuneric, râdeam, băgam fumul adânc în plămâni și mă uitam la stele. Dimineața însă mă trezea o alarmă pe care o auzeam doar eu – mama nu mai este, mama a murit.
***
Chiar și ultimul lucru pe care mama l-a făcut a fost unul făcut din dragoste. Mama a plecat grațios. Repede a plecat, mult prea repede. Mama a plecat fără a ne supune unui chin, unor ani de disperare.
Nu o singură dată îmi imaginam ce se va întâmpla cu mine la moartea mamei. Varianta câștigătoare de scenariu era că voi înnebuni. Este imposibil să trăiești fără mama, îmi spuneam.
Tata a plecat și el cu vreo 3 ani în urmă. Atunci eu m-am îmbătat cu prea mult curaj și detașare. De 16 ani el era prins la pat, iar eu mi-am spus că sunt un berbat vînjos! Deja mi-am luat rămas bun de prea multe ori de la el ca să trec acum printr-un doliu ca la carte.
După moartea tatei, într-un mix pandemic și ger canadian, evident că am plonjat în butâlcă, fum și amorțeală. Mi-a luat vreo doi ani ca să accept că tata e undeva printre nori și stele, iar dacă tare îmi doresc pot să închid ochii și să-i vorbesc pe mal de Nistru despre mușchii mei herculani sau pur și simplu să-l observ în minte cu zâmbetul larg, cum mă ține în brațe în prima zi de ninsoare din noiembrie 1995.
***
Fie că gândim despre moarte sau nu, ea e peste tot. Nu o spun cu morbiditate sau cu dorința de a te alunga din fața acestui text. Poate e o chestie mai subiectivă, pe care unii oameni o au, alții nu. Pe mine, de exemplu, subiectul morții mă atrage.
Cum spunea și Sam Harris – noi zilnic facem o sumedenie de lucruri DOAR ca să evităm moartea. De ce să o excludem din gândurile, conversațiile noastre?
Acum nu știu ce mă așteaptă. Doar sper și rog universul să găsesc în mine resurse necontenite de iubire și recunoștință pentru tot ce mi-a dăruit mama.
În ultima noastră conversație, mama a repetat fraza care mă lăsa mut de fiecare dată – „nimeni nu o să te iubească așa cum te iubește mama”.
Simțeam o cruce grea. O sabie care taie în carne. De ce să presupună mama nu voi mai simți niciodată o mai bogată dimensiune a dragostei decât dragostea ei pentru mine? De ce să-mi spui asta? Pentru ca eu în clipele mele de singurătate și frică să nu mai înțeleg ce rost mai are să continui să trăiesc fără ea?
Gata, omul care îmi dădea cea mai multă dragoste nu mai este. Corect? Corect. Omul nu mai este. Dar dragoste mai este. Fără margini, dragoste. Cum spunea și mama lui Duncan în episodul 8 din Midnight Gospel – „that kind of love isn’t going anywhere”.
Mama nu o spunea ca să câștige nu știu ce loc de frunte pe Postamentul Marelor Iubiri. Mama o făcea… din dragoste.
***
Dacă apare vreo îndoială, dacă apare vreun gând negru, respir. Trag aer. Merg spre nori, păsări, flori, stele. Sau las să meargă ei spre mine. Închid ochii, plâng.
Mă mai fac într-o ureche și parcă e mai bine. Și mie, și celor din jur.
Autor: Andrei Bolocan
