Un fluture, bătând din aripi undeva în Lisabona, poate declanșa o furtună în Horodiște. Așa afirmă teoria haosului. Astfel am simțit și eu.
Nu țin minte să îl fi văzut plângând sau jelindu-se. Era tăcut și îngândurat mai tot timpul. Numai ochii cumva redau voința de a trăi, în ciuda oricărui pronostic. Lumea lui se limita la 10 m² de singurătate, un motan și 3 nepoți. Prizonier în propriul corp, în cea mai frumoasă etapă a vieții, bunelul depunea efort să trăiască. Uimitor cum un om, uitat de toți (la greu puțini oameni îți sunt alături), în scaun cu rotile, limitat în posibilități și dorințe, poate să-ți coloreze copilăria, să planteze valori și principii, dragoste față de patrie, port național, să te inspire de fiecare dată când ești cu aripile la pământ. Să creadă în tine. Să te convingă de nenumărate ori – TU POȚI TOT.
Pe patul meu cărțile apăreau în mod regulat, din senin. Isprăvile lui Guguță, Micul Prinț, relatări din Grecia Antică, cărți cu basme și povești îmi țineau de urât în serile de iarnă. Cel mai important e că toate erau noi și în limba română. Ca să fiu mai explicită – în familie, limba română o vorbea numai bunelul. Pentru restul – limba de comunicare era limba rusă. Noi, copiii, evident vorbeam rusa. Stând la aceeași masă, împreună săream de la o limbă de comunicare la alta.
Deci, cărțile. Ce poate fi deosebit în prezența lor regulată în camera unui copil? Până acum nu înțeleg cum făcea rost de ele. Din casă nu ieșea din noiembrie pînă în martie târziu. Căruciorul nu era adaptat pentru nici un fel de deplasări. Era imposibil să ieși în curte, darămite să mergi în oraș. Noi locuiam în suburbie.
Anii ‘90, greutăți, sărăcie, părinți ce au luat calea străinătății pentru un viitor mai bun. Un tablou sumbru de existență și singurătate. Pentru noi, unica sursă de cultură elevată în acel timp începea la orele 20:45 cu emisiunea „Спокойной ночи, малыши!” (trad: Noapte bună, copilași!) Odată cu introducerea obiceiului de a citi înainte de culcare, s-a eliminat dorința de a petrece timpul în fața televizorului. Hriușa a căzut în dizgrație. Altfel nici nu se putea, mai ales când lumea creată de Spiridon Vangheli în persoana lui Guguță și Ciuboțel te adormea seară de seară.
– De ce nu îmi răspunzi în rusă?
M-a privit lung, întrebător. Așa și nu mi-a răspuns. De fapt, răspunsul era în ochii lui. Și azi țin minte acea privire. Niciodată nu am comunicat în altă limbă decât în limba română. Era un principiu personal a lui. Frumos principiu. Prima dată am văzut ce înseamnă să ai verticalitate.
– Vei înțelege tot mai târziu, acum ești încă mică.
– Ce să înțeleg?
– Mai târziu, Ioana, mai târziu.
Doamne, mă irita enorm atunci când mi se adresa astfel. Pentru toți eram Iana, numai pentru el – Ioana. Dar ce știam eu atunci? Iar el, îngândurat, lua mătura și începea încet să măture prin curte sau îl găseam în bucătărie curățând legumele. Tocana din roșii și ardei, pregătită de el, încununa gustos serile de vară. Apoi ceaiul negru cu povești. Și mireasmă de gherghine din grădină.
De la el am aflat ce înseamnă ie. E-he-he, ce mândră eram în acea zi la școală. Vorbeam despre portul popular și din toată clasa numai o mână era ridicată. Acum poate sună straniu, dar despre semnificația iei și cum se numește cămașă noastră tradițională nu se vorbea pe larg. Și de unde să se vorbească când s-a depus efort considerabil pentru a șterge la maxim tot ce înseamnă identitate națională?
Dacă copilăria mea era colorată de cărți și jocuri cu copiii, atunci viața bunelului prindea soare atunci când la televiziunea de stat își făcea apariția Nicolae Sulac. Atâta dragoste față de muzica populară, doine și port nu mai întâlnisem la nimeni. Ciuleandra și Sârba de la Nord aveau un efect aparte asupra lui. Atunci încă nu înțelegeam.
– Îți place această melodie?
Zâmbea timid. Fiecare întrebare avea un răspuns, însoțit de expresia „Vei înțelege tot mai târziu”. A avut dreptate, am înțeles.
Ia de Muscel pe care o cos acum, limba română pe care o vorbesc, dragostea pentru toată cultura noastră, în primul rând i-o datorez lui. El a fost cel care ne-a educat, ne-a fost alături, ne-a învățat că inteligența o dezvoltăm inclusiv prin cultura cititului. În serile reci de iarnă, când dorul de părinți era mai apăsător, iar motanul nu atât de jucăuș, bunelul cumva reușea să reducă și din această durere. Datorită lui, copilăria noastră era copilărie. Dar bradul! Ce brad fain ne făcea! În casă aveam doi brazi de sărbători. Cel mai important brad era cel mic, „al nepoților”, cum el îl numea, de circa 30 cm înălțime, situat pe o măsuță din camera lui. Era împodobit numai cu bomboane. Do-re-mi, Moldova și Griliaj atârnau falnic pe ața neagră de papiotă. Aceste detalii sunt importante, căci acum înțeleg cât de greu îi era să ne organizeze această fericire. Dar lui îi reușea, an de an, în scaun cu rotile, închis în casă, cu o pensie modestă ce nu ajungea de trai, uitat practic de toți, să fie acel munte de om care a suplinit părinții, prietenii; datorită căruia generațiile ce vin vorbesc limba română, citesc cărți, formează biblioteci personale, se joacă cu copiii, spun povești. În pofida tuturor greutăților rămân optimiști, deschiși, uniți și spun „te iubesc” unul altuia.
Autoare: Iana Guțul
